Viața și lumea

Viața o compar cu un interval de trăiri și simțiri ce oscilează între punct – nimic iluzoriu și contrapunct – tot rațional. Fuga de viață e o lașitate de a-ți smulge încercările dinlăuntru și de a le arunca cerșetorilor găsiți inapți la controlul unei meserii, stinge cu frig efervescențele țelurilor și imprimă pe retină stigmatele neputințelor. Cei ce fug de viață, devin somnambuli fără puncte cardinale, iar pentru ei actele existențiale – evenimente și acțiuni – sunt purtătoare de nenorociri, superstiții și ghinioane.Ei se mișcă prin viață ca printr-un somn continuu, care degenerează într-un coșmar prin care mișună strigoii și fantomele într-un ritual verosimil desfășurat în spațiul gol al gândurilor. Oamenii slabi par niște câini ce fac sluj în fața oamenilor puternici, ce păzesc slăbiciunile și angoasele recalcitrante amenințând să-i părăsească, cu scopul de a deveni hrană pentru oamenii- vânători. Erorile vieții, privite ca niște accidente ale gândirii, să le prindem de vocea disonantă a bârfelor, pentru ca zgomotul prostiei noastre să-l audă toți. Din slăbiciuni și temeri crește înlăuntru un embrion chircit și negru ce roade albul din noi, iar în golul căscat apare o gaură neagră, care face trecerea de la întuneric la lumină și invers. Suntem damnați prin stigmatul nașterii să trăim într-o lume degradantă, mizeră și promiscuă, o lume mutată din centrul stabil al dogmelor sale spre marginea prăpastiei, ce inoculează senzația de vomă, când viața e un avort spontan, o târfă ce te trădează cu fizionomiile morții. Idealurile adevărate sunt distruse de o lume artificială, gheboșată de povara celor 2008 ani de războaie, evoluții și involuții, cu oamenii maturi străbătuți de anotimpuri ale vârstelor sintetice și sterile și cu copiii ce au în ochi pecetea răului, a păcatului și a viciului. Lumea lui “Da” – simbolul pozitivităților și al efectelor benefice asupra omului – tinde să fie înlocuită cu lumea lui “Nu” ce creează în suflet un laborator în care se experimentează efectele negațiilor asupra minții și psihicului. În această lume diformă și deformată, oamenii par pui ieșiți din ouăle clocite ale nebuniei.Bolnav este de fapt cel ce nu-și privește sinele, care ascultă de răul dinlăuntru și care este neputincios atunci când sufletul său țipă și imploră ajutorul.Nebunul zboară deasupra unui cuib de fantasme cu aripile delirului într-o lume anormală, falsă, ireală, prin care își mișcă ființa bolnavă. Dacă suntem buni, bunătatea din exterior atacă răul și-l anihilează.De aceea oamenii buni și morali sunt oameni sănătoși și liniștiți lăuntric. Eu văd un dezechilibru între zbuciumul lăuntric și calmul fals de la suprafață, între ceea ce gândim și ceea ce vorbim.Din acest motiv controlul din exterior asupra interiorului se impune, este important. Aceeași lumină ne poate deschide către infinitul intuit într-o inimă ce pulsează nemărginitul, sau ne poate închide în mărginit, ca o închisoare a spiritului și a sinelui sucombând în finit. Dinăuntru există un spațiu neexplorat, care poate fi umplut cu iubire, cu lucrurile personale și tainice aflate în balans cu intimitățile cunoscute doar de sine.Să cucerim acest spațiu prin introspecție și meditație.Importantă e ideea căutării, nu contează ce cauți, tot vei obține ceva.Uneori caut esențele în femeie, alteori mă caut pe mine însumi. Rațiunea controlează haosul dezlănțuit de o inimă în care s-a cuibărit iubirea. Dacă încercăm să facem din totalul iubirilor de pe pământ o știință, explicând trădările, geloziile și pasiunile în principii, disciplină pe care să o aprofundăm în școli și licee, am dizolva suferința în axiome și teoreme, însă nu am mai cunoaște deliciile, înfiorările și emoțiile ei. Eu cred în iubire mai mult decât în femeie, în rațiune mai mult decât în instinct, în viață programată ca un algoritm mai mult decât în întâmplare.