Rationamentul

Poezia trebuie să fie o conexiune de sensuri, în care cuvintele sunt arabescuri care țes realitatea de mizeria umană și sufletul de nefericire. Sufletul elastic întins peste singurătate coboară treptele spre înserare. Existența aerată până devine nor cu viața închisă în umbră se desfășoară contradictoriu, unde cortegiul de “poate” mută îndoiala în entitățile erorii sălășluind în minte. Verbul ce încă nu l-am cunoscut este cel care ar descrie fericirea ruptă de suferință, izolată ermetic în ființă. Contradicțiile dintre raționamente dezvoltă dialectica prin aceea că se impune judecata celui care a descoperit erori în tezele și concepțiile adversarului. Succesiunea de “poate” și “posibil” într-un raționament îl face pe acesta culpabil de erori și incertitudine și nu se poate impune în desfășurarea logicii în căutarea adevărului , pe când utilizarea frecventă a cuvintelor “sigur”, “cert” face din raționament un discurs al gândirii persuasiv care este acceptat ca veridic și verosimil. Poezia este un dușman al raționamentului fiindcă apelează la forme abstracte, pe când raționamentul lucrează cu forme logice. Structura poeziei conține intervale de sensuri aplicate într- o artă a sofismelor, poemul fiind o ficțiune lirică, pe când raționamentul este o artă a logicii bazată pe obiectivitate și realitate. Verbul în poezie desăvârșește formele , pe când verbul într-un raționament întregește conținutul inoculând judecății acțiunea către un scop clar definit. Un filozof când cugetă și scrie nu trebuie să fie cuprins de tristețe, de pasiuni, el trebuie să se afle într-o stare optimă a obiectivității ,într-o liniște a sufletului și intelectului, într-o transparență a gândirii, fiindcă stările emoționale îl pot influența negativ în raționamentele sale. Dacă raționamentul unui poet este eronat, inexact, greșeala este acoperită în totalitate de formele poeziei, dacă raționamentul unui gânditor este fals, atunci efectele lui sunt devastatoare pentru creația lui, reducând-o și scăzându-i valoarea. Ideea într-o poezie este transfigurată în lirism, ideile unui raționament se desfășoară în maxime a căror dezvoltare logică îl produc. Existența unui poet împrumută o parte din ficțiunile creației sale, spre deosebire de existența unui filozof întemeiată îndeosebi pe logică, adevăr, concepte, certitudini, lucruri cu o singură față , fără revers, cunoaștere a realității bazată pe gnoze. Dacă unei poezii i se pot da o multitudine de interpretări diferite, unei scrieri filozofice i se poate da o singură interpretare, fiindcă aici se lucrează cu teze, raționamente și concepții certe, cu adevărul unic bine înrădăcinat în principii axiomatice. Dacă îndoiala poetică este sursă de meditații lirice, la filozof ea este înlocuită de uimire constructivă , de la care pleacă raționamentul, sau de întrebare al cărei răspuns încearcă să-l dea gânditorul. Poezia se scrie mai ușor când poetul este străbătut de suferință, patimi sau pasiuni , fiindcă efervescența spiritului se transfigurează în poeme care impresionează sensibilitatea, făcând apel la afecte pentru a induce o stare de reverie, melancolie sau compasiune pentru poetul măcinat de neliniști existențiale. În antiteză cu poezia, eseul se scrie într-o luciditate a minții în concordanță cu o liniște profundă a lăuntricului și el stimulează intelectul celui ce îl lecturează. În timp ce poezia este un sofism prin însăși natura sa, raționamentul gnomic este o înlănțuire de silogisme care trebuie să demonstreze ceva și are ca fundament postulatele. Deși poezia și filozofia par ireductibile, una bazată pe reverie, cealaltă pe luciditate, una pe lirism și imaginație, cealaltă pe raționamente și principii , ele au totuși în comun spiritul creator și observarea realității din care poezia extrage simbolistica și expresivitatea, iar filozofia extrage conceptele, gnozele, obiectivitatea și adevărul.