Fericirea și nefericirea 22,23,24

Timpul pe care și-l asumă nefericirea, se umple cu substanța ei funestă și îl face nociv pentru omul care a absorbit nefericirea în spațiile pe care singur și le-a deschis. Doar suferința îi conferă valoare nefericirii, iar timpul pe care nefericirea îl târăște după ea, se poate elibera de tirania ei doar dacă face apel la libertate, al cărei neant este anarhia. Nefericirea nesusținută de timp, își transmigrează consecințele negative în debusolare și dezabuzare. Nefericirea ia înfățișarea insolenței unui demon care se joacă cu ipostazele vieții, opacizându-i transparența cu substanța tenebrelor. Demonul se pretinde taumaturg și prin alchimie preface nefericirea în durere, pe care omul încearcă s-o controleze inserând în ea forțele vitale și ale spiritului. Structura nefericirii aduce inestetica în dizgrațios, sordid și grotesc, și o vezi la unii oameni în privire, o auzi în voce și o observi în comportament. Cel mai rău e să fii nefericit și să nu-ți dorești altceva. Nerăbdarea se strecoară în nefericire și o convinge să adere la timpul pe care și l-a însușit, și a devenit astfel sincopat, sacadat și discontinuu. O fericire minusculă s-a inserat într-o nefericire uriașă, cu dorința de a-i șubrezi structura. Fericirea și-a atras de partea ei răbdarea ce vine dintr-o gentilețe și noblețe ale sufletului, căci oamenii ce și-au distrus structura nefericirii pentru totdeauna, au scăpat de calamitatea și epidemia ei, iar spiritul impregnat cu sănătate și fericire în doze variabile de la om la om, a construit o nouă structură existențială, având ca element preponderent și definitoriu adevărul.