Poezie
trăim ca să murim
2 min lectură·
Mediu
trec zile lustruite cu timpul
de secundele care și-au deschis spălătorie
în ceasul din perete
de ce trăiesc mă întreb
pe când străbunica
își schimba culoarea
în spatele unui perete al lumânării
un algocalmin n-o mai putea face bine
am știut asta
o știam mai bine ca oricine
atunci mi-am dat seama că n-are rost
te atașezi ca un colier
de persoane dragi,ca de un gât perfect
sub ochii tăi
colierul se rupe
când începe să ruginească
nu cred că o divinitate
ne aduce moartea pe farfurie
fara măcar să ne lase
să ne alegem tacâmul.
dacă ar exista de ce ar face asta?
de ce ne lasă în voia văntului
să creștem sub soare
și apoi în jur de 100 de ani
ne frământă umbră în obraji?
am fost la înmormântare
oameni păcătoși pretind
că vorbesc în numele a ceva
ce a luat viața mortului
femeilor le țașnea apa din ochi
înmuiau sicriul
ridicau în slăvi acel ucigaș-salvator
nu pot să explic acum
nimeni nu poate
ce poate fi în mintea lor
probabil acele lăcașuri
brodate cu credință
patinează pe sub rațiunea omului
și sparg gheața
calendarul din basm
crapă peretele fiecăruia
îl urmează întocmai
dar soarta tuturor e aceeași
oameni trec dealul
orbiți de alb rău
își caută groapa
fericiți că îi omoară cerul cenușiu
mușc și eu o gură de aer
dar nu mă înclin spre cer
scot o foaie de sub stratul de ozon
îmi pictez destinul de unul singur
și cu pensula îmi îngrop o culoare
să mă colorez înainte de limită
044279
0
Tu ai ales să-ți pictezi destinul de unul singur și îți spun că finalul poeziei mă apropie cel mai mult de ceea ce scrii, îndrăgostită fiind de pictură și de ceea ce scoate ea mai bun din om.
Mai revin,
Mihaela