Grădina

Îmi spuneai că ți-e foame de prea devreme, îmi țineai sufletul în mâna stângă și îmi spuneai că e prea târziu. Urlam spre tine cu o voce care nu descoperise vocalele, care nu putea fi decât un muget surd, fără sens, o silabă nearticulată, prin care toate au început. Nu, nu era deloc prea târziu, iubeam tăcerile, iubeam să fiu, iubeam să știu că exiști și iubeam să mă ascund prin spatele idiotului lanț de cauze și efecte pe care adormiții îl numesc realitate. Părea că nu puteam să fiu, că nu puteai să-mi fii, eram jumătățile goale ale unor pahare de ambrozie uitate de niște zei neglijenți în lumea mirătorilor mărginiți. Gură-cască și pierde-vară cosmici se adunau în jurul paharelor pe jumătate goale să încerce să înțeleagă. Și, ca de obicei, nu le ieșea. Eram absolutul și altceva nu mai conta. Te redescoperisem în fiecare clipă a eternității. Iar sub noi se afla grădina Raiului.