De ce nu mai zâmbim?

„Nu mai are niciun rost să ne ascundem după minciuni de genul: ne e bine dacă știm că avem un acoperiș deasupra capului sau că ne ducem, zi de zi, în același loc (in)stabil de muncă, ce ne creează iluzia unei vieți decente”. Astfel de cuvinte aud foarte des, fie din partea părinților, a bunicilor care au obosit să mai spere sau a prietenilor de vârsta mea care, din motive mai mult sau mai puțin economice, aleg să plece peste hotare în căutarea unei vieți mai bune. De ceva vreme, mă întreb din ce cauze au renunțat românii să mai zâmbească sau să mai râdă din toată inima. Copleșiți de grijile cotidiene gen lipsa banilor sau datoriile de tot felul, uităm parcă să ne oprim și să ne întrebăm dacă merită să ne afundăm în aceste găuri negre. În fiecare zi observăm inevitabil neputința vârstnicilor în fața farmaciilor, tristețea tinerilor care nu își găsesc un serviciu, lacrimile unor copii care au intrat prea devreme în vârtejul vieții, dar și indiferența fiecăruia dintre noi. Am impresia că ne încăpățânăm în fața unor realități care pot deveni din amare mai dulci doar printr-un simplu zâmbet. Nu mai știm să fim sinceri cu noi înșine, ne mințim crezând că dacă sărim peste partea cu sentimentele va fi mai bine. Din păcate, oameni buni, ziua de mâine se va transforma într-un coșmar dacă nu ne corectăm. Începând din această clipă și nu atunci când poate va fi prea târziu.