Glasul tacerii

Abis ceresc. Siluetele albe ale norilor se ciocnesc de umbrelearipilor gandului. Cu pasi de ploaie cerul incearca sa ascunda povestea cenusie a anotimpului. Toamna cu altarul rugilor strapuns de frunze aurite. Dintr-o data orizontul se lumineaza. TRupurile plapande ale ploilor se sting incet suspinand. Daca am amuri cu fiecare plecare, in momentul in care am reveni nu am mai fi noi insine. Am fi doar o palida umbra a ceea ce am fost pana nu demult. Dar nu e toamna, e doar tacere. O funza cade incet pe pamant. Nu va sti niciodata ca mi-a soptit glasul tacerii. Tacerea exista.