Poezie
Vesnicie
1 min lectură·
Mediu
Am dăruit, cândva, un trandafir
Însângerat ca soarele-n amurg.
Ea l-a atins cu răsuflarea-i de zefir
Simțind cum lacrimi pe obraz îi curg.
O lacrimă atinse bobocul de jăratec
Ce a pocnit, împrăștiind căldură.
Un zâmbet, un surâs primăvăratec
Pe chipul ei, cu alba lui aură.
L-a așezat pe noptiera-i veche
Să răspândească-n noapte puzderie de stele.
La căpătâiul ei să stea noapte de veghe,
Să îi ferească somnul de visele prea rele.
Și floarea luminândă ce sta mereu în noapte
Își întețea lumina când ea îl săruta
Și parcă renăștea. Spunea sute de șoapte
Și o ruga: „Mai stai.... Și nu pleca!”
După un timp plecă. Și visul luă sfârșit,
Dar noaptea tot simțeam atingeri de zefir.
Și-n lunga noapte m-am trezit acoperit
Cu cioburi din boboci de trandafir.
001.772
0