Poezie
Luptă
2 min lectură·
Mediu
O frunză se cutremură la prima adiere -
Un vânt de început de toamnă își face apariția.
Șiret, el se strecoară printre ramuri
Copacii-atinși se zbat de plăcere.
Înșelătorul lor le spune cât sunt de frumoși
Ei ascultă mândri lauda din senin ivită,
Pentru un moment uitând că al lor dușman
E chiar lăudătorul. Un singur scop el are:
Să dezarmeze copacii de-a frunzelor cunună,
Să fie ramurile neferite, goale, iar trunchiul dezvelit.
Lupta ar fi ușor de câștigat, gândește vântul
Că doar copacii au putere doar când sunt înverziți;
Astfel pornește vântul la atac, lovind pe la spate,
Rupând câte o frunză, amețindu-i cu povești
Despre vremuri și locuri doar de el văzute
Iar copacii, nebănuind nimic, se lasă dezgoliți.
Frunza, ea nefericita, nu poate să se-opună
Atât de firavă, se desprinde de pe ramură.
Pe ultimul drum al vieții singură pornește
Ale ei surori privind-o cu durere.
Una câte una ele cad; într-o zi mai multe,
Mâine poate mai puține. Cert e că se duc.
Copacii se trezesc de-odată goi iar vântul nu-i mai mângâie
Îi bate. Dezveliți sunt vulnerabili, nu mai au nici apărare
Nici mândrie, nici putere.
Lupta pare câștigată, înșelătorul își celebrează victoria
Dar copacii nu își pleacă capetele. Urmează ploi,
Ninsori și friguri din cele mai grele. Toate trec,
Ei rămân mereu atât de demni. Știu că după toate astea
Vine primăvara. Și iarăși vor uita.
002530
0