Prigoana Nadia-Cosmina

Iubeşte-i până-i ai, ei sunt dovada Că bunătatea-i fără margini pe pământ, Cinsteşte-i că de când respiri în lume S-au străduit să-ţi dea ce au mai sfânt. Iubeşte-i azi şi mâine şi mereu Şi

Adesea uit de Tine, Doamne Şi-mi scutur de pe umere credinţa; Iar când pe cale mă împiedic Ochii să nu mai plângă-şi dau silinţa. Şi trece-o zi, trece o lună Şi anii trec pe lângă mine Şi

Ne întâlnim în visul de diseară? O să te-aştept pe drumul înspre cer Acolo unde sufletul îmi zboară Descătuşat de gânduri şi liber. Ne întâlnim în vise azi şi mâine? Eu tot acolo o să fiu

Barbă deasă şi albită Şi multe brazde pe frunte, Păr cărunt şi mâini trudite Parcă au clădit un munte. Alături alţi ochi, albaştri Şi nişte mâini mult muncite Un obraz uscat de vreme Şi

Îmi caut mereu muza printre răzvrătiri Şi printre gânduri negre scăldate-n amintiri. Liniştea mi-o tot caut printre plimbări în noapte Şi printre paşi grăbiţi învăluiţi în şoapte. Caut o

Lăsaţi-mă să fiu Poet şi zi şi noapte! Lăsaţi-mă să scriu Versuri pe săturate! Lăsaţi-mă să-ndur Simţiri nemărginite! Lăsaţi-mă să fur Săruturi amăgite! Lăsaţi-mă să cer Iertare

Dă-mi clipa-n care lung mă sărutai Dă-mi clipa-n care-n braţe mă ţineai Dă-mi clipa-n care buzele şopteau Vorbele dulci ce-n vise mă purtau. Dă-mi clipa-n care ochii-ţi mă priveau Şi numai

Atâtea stele sunt pe cer Câte speranţe sunt în suflet. Aş vrea şi eu una să cer Altfel mă simt prea incomplet. Şi mi-aş dori speranţa mea Să o sădesc pe-un cer senin Căci altfel toată

Un vers de azi, un vers de ieri, Poate un vers de mâine, Îmi umple mintea cu visări: Doar aşa mă simt bine. Un gând hoinar, un vis pribeag Se-ascunde-n versul meu Şi-un căutat de Dumnezeu Şi

O mare de culoare se-ntinde-n faţa mea: E toamna ce-a venit şi-mi scaldă inima. Văd roşu, verde, galben şi chiar portocaliu Mă uit în sus: până şi ceru-i auriu. Pe jos – covor de frunze vopsite

Pierdut printre gânduri îmi place să zbor Spre căi nebătute, cu pasul uşor, Spre vise măreţe, cu ochii închişi, S-adulmec poteca plină de irişi; Să-ncerc să te caut ca să te ating Căci dorul de

Avem Carpați și mare, Podișuri și câmpii: O țară minunată Și fluvii de prostii. Aveam păduri pe coaste Și grâne pe ogor, Acum avem doar cioturi Și iarbă pe răzor. Aveam conducători Ce

Am înțeles că am îmbătrânit Văzându-mi corpul fleșcăit; Iar ridurile îmi spuneau Că altădată pe acolo nu treceau. Uitându-mă-n oglindă am văzut Un chip ce nu îmi era cunoscut, Cu ochi lăsați

A fost... A fost... A fost... A fost... De ce nu este și acum? A fost frumos; și bine-a fost, Unde e binele străbun? Avem eroii din victorii Ce aveau țeluri de-apărat Și ne mândrim cu

Pământ de vise și dorințe Pământ scăldat în sânge de eroi, Pământ purtat de năzuințe Prin iarnă grea și grele ploi. Pământ de Românie încercat Pământ de-Ardeal și de Moldovă, De-olteni,

Când voi trece-n neființă Cum să-ți mai pot explica Că tu-mi vei rămâne-n suflet Iar eu voi fi doar a ta?! Printre suflete răzlețe De-oi zbura spre Dumnezeu Iubirea-ți o port cu mine Să

Când inima-mi șoptește la ureche Că dragostea-i curată nebunie, Eu o ascult, dar numai cu-o ureche Căci cealaltă e în extaz, nebuna! Când sufletu-mi arată-n depărtare Cum dragostea-i o oarbă

Mi-e-atât de dor de serile pe dealuri Când gura-ți mă sorbea neîncetat; Mi-e dor de ale apei maluri Când numai adierea ne-a-mbrăcat. Mi-e dor de luna plină de aseară Mi-e dor de liniștea din