Porumb Darius

De-a-nveșnicirii neastâmpăr mă-nsingur, ibovnic tomnatec în neguri risipindu-mă, risipindu-le fără să pot să ating ceea ce înlăcrimează ochi și se ascunde în negrăite suspine

Nu-ți cere nimeni arme, precum e aspra-nțelepciune sau versul muribund, să dăinui peste viață când vrei să fii stăpân fii doar o umbră ce-ascunde-n sine umilință, lacrimi lunga

Nu spre cuvinte mă-ndeamnă adâncul, tăcerea, lumina ci spre o mai mare teamă ca gândul, privirea, părerea ar tulbura umbra de har, mângâierea și dorul de veșnic popas ce launtric

gândurile mele nu pot să fie numai iubire viața mea, doar un văl ce-mi acoperă chipul e mai presus de toate, doar atunci, când uneori îți înțeleg tăcerea și de ce îți ascunzi atât de

Aș vrea să v-arăt stigmatele jertfei rănile, sângele picătură cu picătură dar nu-s ochi încăpători ca să vadă și să rabde minunea prefacerii Cuvâtului din Înalt necuprins pentru întreaga

Cuvânt ascuns în negura tăcerii arunc în Tine pietre și arcane, Te răstignesc în pagini albe, împlânt condeiul însetat ca un pumnal în carne, cu sânge zbătut îmi umplu orbitele și ochi-mi devin

Moartea împăiată în turn de funia clopotului atârnă, așteaptă-ndelung să fie ucisă cu pietre, păsări de pradă ciugulesc miezul scormonind ochii și plângerea mironosițelor și Mariei sărutând

Din moloz de precuvinte cu-n euforic tic de zel pe-un caldarâm de oseminte și mucuri de triumf preling anevoios spre-un plus de vis și-un invalid albastru - meleag de palidă vâltoare și de

Las liber frâiele și-n mine se deschid doar guri de întuneric ce-mi devorează hulpave ființa în noaptea veșniciei și ghiftuite scuipă regurgitând fărâme de lumină și tot flămânde parcă

În ce vreme îmi vine rândul la muncă la vie la sapă, la cules, la ospaț ? mi-e totuna. sap via. și-n mine, simt cum se coc strugurii, mă spetesc însetat și cânt beat de vinul ce va sa

Trezițivă slove bătrâne din cazanii, din strane din tipice, haideți afară ieșiti de sub mormane de lacrimi de ceară din scrum de tămâie, din murmur de rugăciune și-aruncați departe

I-am dat un brânci în hăul sângelui fără milă celui ce va să vină, strigătul lui a fost de ajuns prefacerii în bulgăr de sânge de creier de inimă din țărână celui ce va să vină, celui

Între rădăcini și izvoare după marile inundații de primăvară am petrecut adunând din mâl și noroi șerpi, broaște și lipitori ce-au năvălit prin fisurile de pământ și au plutit spre

Mâhnire - gust de bălegar ce râncezește în chirpici apari cu ochi de mucegai pândești de prin unghere în țeasta mea de sfânt cobai și sanctuar de semizeu în dans fecund și poligam harem de

Au mai rămas doar clopotele, năvoadele au strecurat până și ultimele răsuflări ale celor mai adânci oseminte îngropate-n pumnii strânși, împietriți în puhave dezmierdări și alintări

Arunc cu amândouă mâinile stropi de țărână-n cer și de sub cetini de văzduh spintec cu dinții vânătul veșmânt de umbre sângerânde ce din Înalt, de pretutindeni curg în spirală către mine ca

gândurile mele nu pot să fie numai iubire viața mea, doar un văl ce-mi acoperă chipul e mai presus de toate, doar atunci, când uneori îți înțeleg tăcerea și de ce îți ascunzi atât de

Guri de văzduh cu laringe-n spirală a deschis abisul spre mine sfredelindu-mi sufletu-n bucăți de pietre civile-nroșite în sânge de jertfă, desculț pe vreascuri de rug turbanul de foc desfăcut