Popica-Savin Alina-Roxana

Și totuși... ea în veci nu moare. Doar se ascunde printre amăgiri, Mințind atunci când suferă prea tare Că a uitat de caldele-i simțiri. Își pune masca dur-a ignoranței, Tot afișând fațete cu

Fii tu iubirea mea străină, Sunet stingher de mandolină, Ce nu mă cântă, mă alină, Când luna mea nu mai e plină. Fii tu abisul dintre ape, Pământ uitat ce mă încape Când cerul vrea doar să mă

Îți vei desface arpile-n seară, Când norii adormi-vor spre apus, În cântul solitar de antică chitară, Te-i legăna pe ritmicul ei plâns. Bucăți din lună ți-or atinge chipul Și urmele de lacrimi

De ce vorbesc eu doar prin poezie? Că limba asta-i cunoscută mie. E suflu ce m-aduce iar la viață, Copil și-adult uniți de-un fir de ață. E cântul care-mi mângâie auzul Când văd în juru-mi

În ritmul nebuniei noastre ne-mpletim, Pășim tăcuți, ne unduim, zâmbim, Purtați de-un sunet mut de clavecin, Nu respirăm, mimăm numai puțin. Pe ringul solitar doar noi doi existăm Zburând

Mai ține-mă în brațe un minut, Așa cum mă luai tu, câteodată, Când timpul nostru nu era prea scurt Și nu părea că va muri vreodată. Mai joacă-te în părul meu bălai Cu mâna-ți rece adormindu-mi

Iubirea noastră, singulară floare, Răsare-n ochi și-n trup dispare. Ne amețește în vâltoare, Ne lasă slabi, fără suflare. În ea nu este umbră de culoare, Doar urmă de trăire curgătoare. În

Se sting copacii, le curg flori, Pământul sec tăcut le-neacă Cu a nemuririi dulci fiori Le îmbie în etern să treacă. Cu ramuri negre, temători, Se înalță către cer să zacă, În rugă plâng,

În mine dorm ascunse, învelite, Mii de-ntrebări și sute de cuvinte Ce fierb în tumult, parcă răscolite Doar de priviri ce-ngheață, răvășite. Stând să erupă adâncul care simte Mai mult decât el

Oare tu știi că sufletul îmi plânge? Și că în ochi o lacrimă se frânge Să n-o zărești, tăcută, cum ea curge Și-n inima pierdută cum se scurge. Ori tu nu vezi decât privirea scrutătoare Și

E liniște și frig afară Și totu-n jur e amorțit, Un sunet rece de chiatară Pe deal răsună adormit. Nici fâlfâit de albe păsări Nu se aude-n asfințit, Doar a crengilor apăsări Mai mișcă

De vocea mi-ar fi auzită, Eu lumii i-aș cânta în vers, I-aș fredona neobosită În strofe despre univers. În cântul meu dedicat lunii Și despre stele-aș povesti, Iar în bătaia semilunii Pe

Voi reveni, cândva, de unde am plecat, La casa părintească ce am abandonat. Îmi voi cert-atunci viața că a trecut cu zor Și timpul că a fost atât de schimbător. În poartă voi aprinde buchet

O rugăciune către cer se-nalță Mii de cuvinte ies din suflet blând, Cu ea se duce-o aprigă speranță Spre infinit, genunchii aplecând. Eterulu-i cedez întreaga ființă Și mă abandonez fiorului

Hai să dansăm, copilărie, Să ne-nvârtim pe-un câmp de flori, C-o mână după veșnicie Și cu cealaltă, sus, la nori. Să ne-amăgim că putem prinde Cu degetele dulci fiori Născuți din soarele

Mână în mână, pentru totdeauna, Zbura-vom către cer, spre infinit, În drumul nostru, vom atinge luna Și stele vor dansa nedefinit. Vom colinda tărâmuri neștiute, Trasând noi căi spre

Îi plâng în gând salcâmii Plecați tăcuți spre glie Cântând în șoaptă psalmii Cu vers din Biblie. Melodios răsună A lor sfânt conținut În văi bătute-n lună De ploie și de vânt. Apusul

Din viață aș lua doar amintirea Că ea-i cel mai sfânt lucru pe pământ, Îmbălsămată este cu iubirea Și al eternității veșnic jurământ. N-aș adăuga nicio fărâmă de uitare La al său mistic

Hai, spune-mi tu, suflet bătrân, Putea-vei tu să laşi să piară Iubirea ca pe un păgân Din inima rece de piatră? Sau vei putea să naști din ură Și să transformi ca la-nceput Dragostea mea ce

Pe chipu-ți blând și plin de vreme Mai biruiește un surâs Tăcut și-ngândurat el geme, Transând al timpului greu râs. Și chiar de ochii tăi suspină, Învăluiți în licăriri, Pe buzele-ți încă

Îmi beau cafeaua, eu cu mine însumi, și mă mai iau în brațe, uneori, îmi șterg din lacrimi când m-apucă plânsul și mă ridic când simt că nu mai pot. Doar eu cu mine și eternitatea ne

Îmi curg petalele de inocență Și dezvelesc sufletul meu hain, Împodobindu-mă în haină de decență Pășesc în lumea rece și suspin. Culoarea mea se face dintr-odată pală, Împrumutând tipare care