Poezie
33
1 min lectură·
Mediu
O rugăciune către cer se-nalță
Mii de cuvinte ies din suflet blând,
Cu ea se duce-o aprigă speranță
Spre infinit, genunchii aplecând.
Eterulu-i cedez întreaga ființă
Și mă abandonez fiorului de vânt
Punându-mi în silabe ultima mea dorință,
Poate cea mai puternică de pe pământ.
Cu ochii căutând doar îndurarea
Ce cred că e ascunsă prin vreun colț
Îi lepăd celui Sfânt toată îngândurarea
Și-n a Lui umbră îmi caut adăpost.
Nu cer nimic mai mult decât să-și dea iertarea
Și mila Lui să cadă de sus jos,
Că mulți în suferință-și găsesc alinarea
Privind la cer, pornesc iar curajos.
Și chiar de-ar fi să fie prea greu drumul
Tot au putere de a mai merge-un pic
Cu mâini împreunate cărând tot zbuciumul,
Dar să renunțe mereu își interzic.
Noi ce suntem voinici în fața sorții
Să ne-amintim c-oricând putem cădea,
Și cât putem, tăcuți în toiul nopții,
Pentru cei slabi o rugă-om ridica.
001102
0