amărăciunile margrafului Christian. nemăsurarea gamelelor

PP, cred că ar trebui puțină simplificare, altminteri, presimt aici un mesaj dureros de straniu despre înălțarea până la muzica sferelor, despre credință și împlinire prin jertfă creatoare, într-un amalgam de tehnici trecând prin neoexpresionism, baroc, postmodernism. Poate sunt prea multe simboluri, toate devenind chei de înțelegere aflate pe același plan. Iar margraful Christian urmează pildele Mântuitorului, după ce parcă a trecut printr-un pact cu necuratul! Presimt, de asemenea, și o identificare cu personajul. Într-un fel, o dorință nelămurită de a se salva de ridicolul în care poate cădea uneori artistul, asemenea \"cavalerului tristei figuri\".

În concluzie, cred că ar trebui să reduci textul la strictul necesar și ar rezulta o poezie faină. Poate greșesc!

George,
te-am ascultat, am redus, nu-mi dau seama dacă mai puteam și altceva să tai sau să reformulez, aștept să-mi spui părerea ta.
Mulțumesc pentru toate spusele tale și pentru ajutor. Așa se împlinește rostul acestui site. Te aștept din nou la fel de obiectiv
Cu multă prietenie
PP

Petrache, eu nu pretind niciodată ca un autor să modifice, numai dacă și el vede acest lucru și acest lucru e spre realizarea unei coerențe mai bune și a unei dinamizări a discursului. Acum e mult mai bine, în opinia mea. Incipitul e mult mai bun, pentru că ai renunțat la explicitare.
În ansamblu, e scoasă mai bine în evidență drama artistului care a pierdut măsura și pașii rătăcesc în căutarea armoniei. Ultimele trei strofe, de asemenea, relevă mult mai clar o lume aflată în disonanță cu ritmurile magice. Adaug faptul că personajul are ceva din Adrian Leverkuhn al lui Thomas Mann, păstrând, totuși, nuanțările. Parcă finalul l-aș fi dorit altfel, dar se potrivește narativității textului. Mulțumesc, Petrache, pentru o (re)lectură agreabilă.