Poezie

Poezie stăpână

obsedant ne învii și arunci ispita nouă celor încă vii

1 min lectură·20 ianuarie 2008

Mediu

Uneori, poezia-mi devine stăpână, pe cugetu-mi gol și pribeag,

o spumă de gânduri strecurate-n cuvinte, o simt uneori un toiag,

gânditorul toiag, ce lumii încearcă un înțeles metaforic să-i dea,

fără ea, ziua se scurge, viața zadarnic încearcă obolul să-și dea.

Obsedant în absența prea plină, de golul acelui cuvânt, libertate

mă aplec, când și când spre candida știință de sine, umila dreptate

și-mi închipui un sens relativ concordant între două cuvinte opuse,

liber și drept sau dreptul cel liber, iar ea, poezia, cuvinte nespuse

Realitatea se-ndreaptă indirect chiar spre noi, poezia scut ne oferă,

suntem puțini, din ce în ce mai puțini, noi, poeții, trăim într-o sferă,

redusă, inevitabil același discurs, la sumbra lumină a unui recurs

redundant peste timp; noi, n-am inventat ceea ce altădată n-a curs

Suntem poeți sau simpli amorfi jucători în cuvinte, putem aminte

să luăm la nuanțări brutale; concediile să fie, plătite doar în minte

poetul veșnic sus, pe baricada joasă, lingvistice amoruri să exhibe

și să conceadă sec: un vers, nu poate să dizolve, nu poate să inhibe

pleiada de cuvinte strivite-n dictaturi. Voi, nechemați, striviți ispita

acestor goale sorți, iar tu umanitate, de vrei, din poezie să-ți faci sita

001.716

Plopeanu Petrache. “Poezie stăpână.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/plopeanu-petrache/poezie/1764067/poezie-stapana

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.