Poezie
Dorința și-ngăduința
Tema: Mihai Eminescu, Dorința, 1876
2 min lectură·
Mediu
„Vino-n codrul la izvorul” veșniciei ce ne-ngână existența fără sens,
„Care tremură pe prund”-ul univers, ce ne dă măsura vieții mai intens,
„Unde prispa cea de brazi” peste clipă suprapune râuri verzi și alburii,
„Crengi plecate o ascund”, clipa singură se-ntoarce împotriva urii.
„Și în brațele-mi întinse”, ce despart ura de viață, moartea de iubire,
„Să alergi, pe piept să-mi cazi” și să-mi sfâșii în extaz chipul și-a mea fire,
„Să-ți desprind din creștet vălul”, să te-nveșmântez în vorbe, iară al tău suflet,
„Să-l ridic de pe obraz”: simt știința răsuflări, după ochi și după umblet.
„Pe genunchii mei ședea-vei”, ca pe-un stol de păsări, într-un zbor înalt,
„Vom fi singuri-singurei” și-mpreună vom desface, viața într-un salt,
„Iar în păr înfiorate”, de credința-ți efemeră – absolutu-i tot ce stă –,
„Or să-ți cadă flori de tei”, o coroană de iubire, ce pe capu-ți îți adastă.
„Fruntea albă-n părul galben”, transformându-mi luna-n noapte, soare-n zi,
„Pe-al meu braț încet s-o culci”, adormiți în ceruri sacre, să nu vrem a ne trezi,
„Lăsând pradă gurii mele”, ce-nsetată-i de esențe, de arome și candoare,
„Ale tale buze dulci”, apăsate peste fire, chipu-mi să-mi aduci, când doare.
„Vom visa un vis ferice”, ce nicicând visat n-a fost, timpul ne-a furat,
„Îngâna-ne-vor c-un cânt”, rupt din hăuri abisale ale glodului curat,
„Singuratece izvoare”ce se-ngână cu trecutul și așteaptă sus prin ramuri,
„Blânda batere de vânt”ce-nfioară păsării mii și-alte mii de neamuri.
„Adormind de armonie”, ce se-ntinde ca o brumă, echilibru peste lume,
„Codrului bătut de gânduri” mă dizolv în rădăcini și adânc, acestei hume,
„Flori de tei deasupra noastră”; nemișcați și noi și ele, veșnici în mișcare,
„Or să cadă rânduri-rânduri”, flori de tei pe-al nostru suflet, umbră-n soare.
001.766
0