Poezie
Rozariu
neștiință neputință nevrere
1 min lectură·
Mediu
Mă gândesc și nu știu să-mi găsesc acel viu
transparent albatros,
gândul ros printre vânturi, aparent fără uri
fără simțul golaș,
al fârtatelui laș, al fârtatelui gri, mlăștinos îmbâcsit
în divinul talaș,
ce limba de lemn îi linge solemn, carnea vârstată,
semn pân’ la os.
Mă gândesc și nu pot, să îngheț acest tot,
să silesc măruntaie,
veșnicia să-ndoaie și un slot să topească,
iar în creieru-mi iască,
iarbă uscată să crească, uitând verdele scop
ce uitat stă să nască,
al martirului snop ce-ngenunchi își așteaptă
coasa ce-l taie.
Mă gândesc și nu vreau, mai presus eu să stau
de acel ce există,
în mocirla ce -istă are în coadă, în cap,
pretutindeni încap,
terminații absurde, teroriste și surde
Eu în creier spații îmi sap,
pretutindeni întind divorțata voință,
fără sens direct altruistă.
Printre degete-mi trece,
tot trecutul,
încerc,
doar un sens să deleg,
dar un veșnic nimic
e voința ce-mi cere,
un nimic să aleg.
023.086
0
M-ai făcut să trag adînc aer în piept la lectura cestei extraordinare prime secvențe:
\"Mă gândesc și nu știu să-mi găsesc acel viu
transparent albatros,
gândul ros printre vânturi, aparent fără uri
fără simțul golaș,
al fârtatelui laș, al fârtatelui gri, mlăștinos îmbâcsit
în divinul talaș,
ce limba de lemn îi linge solemn, carnea vârstată,
semn pân’ la os.\"
Într-adevăr, aici ideia și imaginea, plus sensibilitatea, fac un totîntreg acaparant...
În continuare mi s-a părut că ceva îmi scapă. Sau că eu îi scap acelui ceva.
Oricum, plăcerea lecturării textelor tale mă face să-mi tot trag aer în piept!