Petru Teodor

poeziei
titlul

Nu este vorba de ritual. Ci de sentiment.
Iar replica cu ritualul, nu-si are rostul. Iar apropo de ritual, pana nu il parcurgi, nu ai cum sa-l intelegi. De asta ritualul este initiere intr-un mister, iar analiza ritualului ceva lipsit de sens.

Sa revenim un pic altfel asupra poezie. Adica - mic comentariu:
- ca o candela aprinsa in biserica de lut - ca o lumina in interior, lumina care topeste si dematerializeaza acest trup, aducandu-l aproape de Dumnezeu;
- topirea trupului ceara, cu frigul ratacind prin vene (descrierea unei materii moarte) - este patrunderea in viu (viul cerului, nu al pamantului);
- in fata ta, Doamne, uit de mine - uitarea de sine este conditia desmarginirii; cata vreme trupul ramane inchegat intr-o forma, ramane sine, nu se daruie; doar arzand in lumina, dand nastere la ceva ce nu-i apartine, omul-trup-ceara devine viu-etern (divin);
- acum ma reintorc catre inceput si recitesc; nu stiu cat va dura aceasta uitare de sine; nici autorul nu stie; ma regasesc alaturi de el; frigul ce rataceste este reamintirea materiei moarte din care omul este cladit, asemeni bisericii de lut; doar candela, lumina ei este ceva pur si indefinit etern;
- simt cum ies din cadru, ma pierd dar nu-mi pasa - doar aceasta pierdere permite transfigurarea fapturii; cadru - aici cuvantul este o pierdere a sensului, gest care poate fi privit dual; prima perspectiva ar fi iesirea din limita, din sine, pierderea formalului si intrepatrunderea cu lumina candelei din interior; acest gest ar fi o regasire in fapt; a doua perspectiva ar fi iesirea dintr-o atitudine adoratorie si intrarea in formal, cu pastrarea doar a secundei din acea trecere catre divin ce o aduce iubirea de non-sine (in acest context \"cadrul\" va fi privit ca un interior, loc intim, nesemnificand forma, ci doar locul in care sinele se pierde si devine divin - adica sufletul); aceasta perspectiva este aceea a constientizarii divinitatii pe care faptura o poarta; inevitabil insa materia isi cere drepturile asupra celor ce ii apartin; este sublinierea a ceva ce moare acest \"simt cum ies/din cadru/ma pierd/dar nu-mi pasa\" - indiferent ca acest este privit ca o transfigurare sau ca o coborare in materie;
- sensul coborarii se regaseste in urmatorul vers - \"drumul e plin de oameni\"; iesirea din interior se face din dorinta de a cunoaste divinul din ceilalti; fiecare om detine o parte din poarta catre divin, iar a iesi cu adevarat, a ceda in fata divinitatii inseamna a iubi aproapele; adica pe celalalt; drumul e plin cu oameni - atatea posibilitati...
- gestul imi ingaduie sa iau forma oricui si sa respir un pic din celalalt; gestul iubirii de non-sine imi permite sa desprind de trupul ceara forma luminii pe care sa o port asemeni unei marturisiri catre ceilalti; respir... respir... va iubesc... cat de frumos transpus in vers marturisirea divinului din om; de aceasta titlu om bun!

Multumesc de acest moment, Teodor.

Cu respect,
PT.

Imi place poezia in intregimea ei. Dar ultima strofa imi place cel mai tare. Simt ca ai inceput sa te ridici. Nu ma refer la valoarea poetica, ci la altceva, la ceva profund. Valoarea ta ramane incontestabila. Cu toate contrastele si inconstantele pe care le ai. \"Beam her up, Scotty!\"

Pentru cei care trec prea repede, le recomand sa mai citeasca o data. (...poate am sa revin cu un comentariu; poate nu!)

Cu prietenie,
PT.

inece, nu innece.

...se simte implicarea trup si suflet.
Imi place trupul care transmite arta.
Dar si mai mult imi place trupul care este arta, indiferent ca aceasta presupune antomie, fiziologie, pictura, muzica, dans, mod de a trai (convietui) toate varsate de suflet din trup inafara (asa cum dintr-o casa inundata cel/cea pe cale sa se innece da afara pe usa-geam apa cu causul palmelor).
Dar, daca n-ar fi trupul, ce vehicul mai docil am putea gasi pentru suflet? Poezia?

Cu zambet,
PT.

„așa te recunosc […]”
* precum sugarul [...]; [...] în cărbunii trupului (acestei făpturi)...etc.

P.S.: Răbdare am, domnule VM, dar răbdare cer si de la alții in trecerea lor prin foliile de suflet așezate aici sau oriunde.

Același,
PT

(comentariu pe text)

„am adormit devreme”
* o fugă onirică; acest ’devreme’ arată o imaturizare în cel ce a gustat această fugă; timpul trecut transpune întreaga poezie la nivel de amintire; important în interpretarea finală a poeziei;

„[...]nu mai știu / cine a spart lampa și-a călcat pe cioburi[...]” sau strofa 2:
* a se tine cont că visul continuă, asemeni unei navigări pe o mare, iar farul - lampa s-a pierdut; această pierdere nu este una ușoară, ci implică suferință, sfâșiere (cioburi); strofa 2 este o rătăcire în căutarea unui punct solid, reazim interior; imaginea de valuri se menține în foșnetul pernelor; reperele se împrăștie asemeni \"răsuflărilor\"; cartea veche este un reper al stabilității, timbrele un reper al relației cu efemerul, pasagerul; deci malul s-a rupt, e întuneric, valurile foșnesc asemeni unor fețe de pernă (revin!), trecutul și prezentul se disipează într-o răsuflare; este răsuflarea sărutului, intimității; se simte prezența acestei intimități-cuplu-familie printre foșnetele de pernă si răsuflări amestecate;

„[...] să fi fost 1 [...]”
* aici frumos și amuzant, totodată; să fi fost unu… acea dualitate din strofa 2, sau doar o iluzie; „carul mic / stătea cu oiștea-n crucea dimineții” – sugestia unei gospodării stilizată din stele și o cruce imaterială a timpului; esență în coborâre, pentru a permite împletirea între cel ce se înalță (efemer, suflet etc.) și cele eterne (oiștea este o axis mundi; carul – purtătorul de poveri, vehicul; carul mic - constelație de șapte stele, între care și steaua polară, punct de reper și de ghidaj al celor rătăciți pe mare; marea, aici ca simbol al vieții; carul mic este cu oiștea coborâtă în timp, în dimineața; crucea este simbolul unei încercări, a unei deschideri; mai poate semnifica aici și constelația lebedei – și atunci ’carul mic cu oiștea în crucea dimineții’ este un punct orar, un reper sau doar un joc celest); sugestie a unei proiecții abstracte a celui pornit spre gâtul fântânii; trezită în abstractul spiritual, făpturii i se face sete – necesitatea de a se hrăni cu cele neperisabile, de a se altoi pe ramura eternității; setea este un fapt organic, fiziologic; încercarea de ridicare, de a deveni astfel acel neperisabil este împiedicată de trupescul celui adormit, care se ține ca un iz de făptura înstrăinată, distanțată în alb (brumă);

„așa te recunosc […]”
* precum sugarul mut dat lumii oarbe te-am pipăit; și cum – te-am pipăit cu zeama fructelor pline de lapte – cu esența celor împlinite și pline de hrană spirituală (discrepanța sau trecere brutală între versul 3 și 4; poate ar fi fost mai bine un spațiu sau altă strofă sau totul cuprins în paranteză – oricum ceva); miezul ardea (profunzimea…), coaja ardea (și superficialitatea acelei făpturi înălțate) și arde încă (timp trecut, continuat într-un prezent continuu); făptura înălțată este asemeni unui aluat, suflet necopt, care, rupt de maluri, își definește limitele existenței delimitând marginile, conturul universului ce o cuprinde, fără s-astâmpere din sete; este o recunoaștere – în interior făptura este asemeni înaltului; nemistuită de flăcări, făptura este scânteie care arde plină de dorință în cărbunii acestei făpturi, foc mocnit (jarul semnifică o putere latentă, o esență ascunsă); sugarul este inocența primului contact – muțenia sugarului este neputința exprimării acestui mister nepătruns; recunoașterea se face prin contact, prin limită, nu prin întrepătrundere, de unde se subînțelege o delimitare, un refuz, care se simte și în începuturile de iarnă (iarna este anotimpul morții, refuzului, al depărtării, dar și al devenirii, metamorfozei, sublimării); se simte acelasi fior din strofa 2, al intimității (de data aceasta intimitatea sugar-părinte);

„azi pe sub ușă dau năvală primii fulgi [...]”
*azi, timp prezent, revenirea făpturii, existentului în timp din amintirea imponderal situată în abstract; pe sub ușă – arată prezența unei uși (simbolul aceleiași comunicări între aici și dincolo) care-i închisă; masa fără picioare arată o limitare resimțită acut în acel întuneric; revenind în timp făptura uită de jarul din ea (îmi este frig) și simte greutatea trupului (nu pot urni prin cioburi carul mare); în rătăcirea ei, ființa refugiată în vis nu reușește desprinderea de trup, sublimarea, metamorfoza, și rămâne „mușcată de frig” (același frig al depărtării, al refuzului etc.).

Cu respect,
PT.

PS.: este întradevăr printre poeziile bune citite în ultima vreme, dacă nu printre cele mai bune; mai are totuși nevoie de căteva mici cizelări; apreciez stilul lapidar, concentrat; în concluzie – îmi plăcu și punct; cum am mai spus, VM, stau și ascult.

Nu as putea desprinde o parte de cealalta. Le privesc impreuna, le citesc impreuna. Le simt una privind spre cealalta.

Am cazut pe ganduri...
Limpezime, concentrare. O sa-mi ajunga pentru catva timp.

Multumesc!

Cu respect,
PT.

Replica Anghel Pop - coltul cititorului (raspuns la intrebarea despre lexic):

Fulguiri de aripi-ingeri ma imbraca intr-o ie
o dorinta aprinde trupul catre cerul tau in vrie
ninge ochiul tau de nufar, ning si eu cand nu ma scuturi
suflul meu sa mi-l saruti imi doresc, ca orice lucru.

Nu cuvintele sunt de vina aici, ci excesul lor si absenta unei trairi intense. Exista traire in poezie, desigur, dar este confuza. Cizelarea este de dorit.

Replica catre Anca Beidac:
- dar de \'Fetita cu chibrituri\' de Hans Christian Andersen ce ziceti - nu este zambet - trist si amar, dar zambet (nu vad oricum de ce nu ar fi!).

Cat despre dragostea in felul fiecaruia, desigur... Liber zboara cugetul!

Cu respect,
PT.

Scriam si nu am vazut comentariul raspuns. Iti scriam propria interpretare.
Pentru ca m-am repetat, imi cer iertare. desi pe subiect, se pare, comentariul meu este inutil. Deslusisi tu inainte mesajul.
Anyway, urmaresc cu atentie in continuare. De la inceput (cat am putut si eu). Asta ca sa stii.

Acelasi,
PT.

PS.: ce vrei, Forenz a fost un tip mare; trebuie respectat.

Bun comentariu, Marius. Se poate deci.
Hai sa destructuram un pic ce a fost inchegat in aceasta piesa de arta-kitsch:
- ajung - se subintelege \'isi ajunge siesi\';
- peruca rosie de plastic, ochii lacomi ce lucesc, floarea de plastic albastru, firele artificiale - toate arata un gol, pe care artificialul nu il poate umple; din cauza acestei neputinte apare mistuitoarea dorinta de-a umple universul cu ispite (atractii de tot felul, in care se simte falsul ca intr-un geam spart); nestructural in fond, artificialul nu poate naste decat artificial (sau iluzia unei realitati, cum vreti) - metafore roz, bezele sarutari de peste (personal si eu as elimina acel \'trasnind[...]\' si l-as inlocui cu altceva, desi... este adevarat ca isi face efectul dorit);
- drept replica la un comentariu de mai sus - superficialul, trivial pe alocuri, este un subiect preferat al acestei autoare; desi este adevarat ca aceasta poezie mai are nevoie de stilizari, totusi stilul poetei este concordant; placerea lecturii vine din surprinderea altor perspective decat cele clasice.

Concluzie: o poezie simpla care vorbeste despre actualitate; iubeste-ma este un indemn, dar nu al femeii moderne, ci al denaturatului, ce se regaseste in fiecare... colt de strada. Un indemn cu sugestia unei impuneri. Desi se poate aborda subiectul si altfel (contrast intre \'denaturatul\' din mana deformata a saracului, murdarului, cersetorului - intins ca un strigat catre \'normalul\' cu haine apretate, costum, cravata, parfum si geanta, dar cu sufletul gol; tipatul - un tipat al sufletului, rascolitor, acel strigat etern; acest tablou, da, il caut si eu). Aici este o abordare directa, fara metafore a unei nefericite, dar poate tranzitorii, contemporaneități.

Cu respect,
PT.

Un dezacord neatent:
- [...]sorbind către sine aceste spirite pentru [...]

Mici retușuri:
- și vuietul-vânt;
- în gheața din fereastră.

Mi-a plăcut îndeosebi al 3-lea haiku. Dar și celelalte.
Mulțumesc de înseninarea din această lectură!

Cu respect,
PT.

P.S.: pentru mine ploaia este cel mai spiritual fapt (sărutul cerului către pământ, eliberând duhul din cele ce au murit-putrezit, aburii calzi ai sufletului sorbindu-i către sine aceste spirite pentru o altă binecuvântare viitoare; iar trupul sămânței rupându-l, născându-l); asta dacă vă întrebați de ce ploaia.

deosebit… de încântat
să văd acest pulovăr
tricotat

ce vrei
sunt doar bărbat
și-mi șade bine
cu un flanel pe-un trup
fără rușine

cât despre cel adio
ce să spun
oi vrea să mă întorc
acum din drum
pentru-un cuvânt
ce-l vei uita
oricum?

indeciziile mele
sunt moi și pufoase
dar ning
iar tu mă privești
an de an
la fereastră
dorind
frigul din mine
să danseze-ntre stele
mângâiere
prin visele tale
de brad și de sfere

Să redevenim serioși. Observații succinte:
- mai am doar minute;
- pînă la metamorfoza mea / cînd lebădă / îți voi cînta;
- moi, pufoase și dese;
- an după an;
- tricotat de mînă / (cea cu care uitai să mă mîngîi);
- se asortează / perfect cu minciuna din ochi;
- sper să-ți fie cald / în viața / de după mine / iubite (sau - in viata de mîine).

* Ironie, frumusețe, plăcere. Aștept revedere.

Cu prietenie,
PT.

N-aș putea nimic să mai spun. Am furat acel gol din frunză – cina greierașului – în sufletul meu. Este atât de gingaș acel loc, încât viața mea a devenit mai frumoasă.

golul din frunză
cina greierașului
e sufletul meu

***
Cu prietenie,
PT.

...măcar ca să mai fiu copil o dată.

Mergeam cu fratele în căruciorul bunicii, la Carecna, pe uliță în sat și simțeam. Era primăvară-vară, iar satul cânta în fiecare ogradă. Pe voci diferite spunea o poveste pe care și acum o țin minte. Povestea noastră din vremea bunicii. Furam ciorchini de salcâm de pe marginea drumului și culegeam boabele de „miere” cu nesaț. Le mușcam rădăcina și le mâncam crude, certându-ne pentru aceste comori. Lumina trecea printre crengile copacilor ca o ploaie, iar frunzele se loveau una de alta și sufletul nostru se scălda în cântecul tuturor florilor, copacilor, câmpiei. Orice salcâm mă face acum să zâmbesc trist. Copilăria a trecut, iar eu îmi mai port arar umbra pe sub salcâmi. Dar ei, ca niște copii, tot îmi fură privirile de fiecare dată. Viața altora se trăiește prin noi, muzica din celălalt trece cu degetele ei pe corzile mele. Este frunză, floare, zâmbet, pictură, fotografie, poezie, lectură, dans, salt peste o piatră ca peste un pârău, orice ne trezește din acea încremenire a făpturii. Aceasta înseamnă celălalt – tot ceea ce eu nu sunt în acea clipă.

Cu prietenie,
PT.

P.S.: as manca si eu o clatita, daca se poate...

iGod - este, pentru cei doritori de simbolistică - un simulacru al adevăratului Dumnezeu. Acest dialog este un fragment din dialogul cu Dumnezeul din sine.

Cu respect,
PT.

Imi place in mod deosebit dialogul cu iGod//God.
Nu pot sa-ti dau stelute, caci ti-as da. Pastreaza-l asa! O sa-l mai recitesc cand sunt trist sau fericit, oricand.

Cu drag de acest poem (modern)
si prietenie,
PT.

Era mai bine inainte sa stii. Cel putin mie imi placea mai mult... de talpa stanga.

Acelasi,
PT.

P.S.: scuze, n-am vrut o lectie de anatomie, dar asa mi-a iesit, la ora aceea!