Poezie
papercuts (5)
[dintr-un volum ce nu va fi]
2 min lectură·
Mediu
un cer curbat către colțuri de zbor
încât te apleci
când intri în tindă
tălpile bat
încordate de dans
pământul sună înfundat ca o podea
oase golite de măduvă
degetele se frâng iar din ele cad fire de nisip
ca niște plete ale unei fecioare părăsite
năframa ei peste vânt
mă privești vis, vrei să-mi spui ceva
îmi desfac mâna să te primesc
dar apoi o clipă întorci capul
și nu te mai văd
în palmele ei norii înoată
gâtul cu rotunjimi de cupă
cutele
pielea trosnind ca o pânză îmbibată de apă
ca și cum vântul ar bate
peste câmpii de umbre și șoapte
duhul tace îndelung prins de gânduri
dar și mai îndelung tace neatins
arzând pe vârful unei culori
un înger ce se-ntinde să-și primească veștmântul
peste umerii cu străluciri de măr
orb, cu degetele ramuri întinse
tandrețea lui trece fecund compromisă
de aripe e plină cărarea
moartea este răspunsul la cele ce nu
dar tu
peste castanii întinși de sub pleoape
te ridici în fuioare de fum ca aburii
ieșiți din plămân
cusăturile pieptului tresar
cum tresare muzica în corzi de stejar
frânghiile îmi scapă
nimic nu-i simplu
nu știu
și mă-ntristez de-aceste priviri ca de-o piatră-aruncată
sub boltă în caligrafie descompusă
strânse nopțile se înaripă
vopseaua e uscată, scorojită
simt că ți-e frig
iedera crește mai repede decât o putem rupe
clădiri cu pereții stinși de cărămizi și de duhori fără cuprins
pe margini de drum gratii
clapele pianului prăfuite – totul e înghițit pe nemestecate
noroiul se strânge pe maluri
statuile rămân nemișcate până când iedera devine una cu ele
un mucegai viu
nimic nu rămâne la fel
când ucizi, când respiri
ziare vechi, tăiate, cuvinte fără sens
stau în cuie prinse-n perete
totul e plastic,
chiar și ochii tăi când îi întorci către mine
001957
0