Poezie
întâi
2 min lectură·
Mediu
fiecare
se naște cu o frică
ce dispare la o vârstă anume
sună ceasul
paf!, a înghițit-o pământul
nu ne mai speriem
e ca la circ, trece parada, înghite flăcări, săbii, oameni, cuvinte,
neaduceri aminte
și râsul e-o boală ce crapă fântâni
nu ne mai temem, doar strângem de haine
culorile zboară, omoară
orice tentă în pântecul atâtor fecioare
niciun semn de-'ntrebare,
ai zice, dar râde mai tare sărmanul
râde, că are de unde
ce mai contează
boeme sunt buzele
destinse, rotunde
și toți glisează pe cel de alături, chipurile se vor strălucind
înghițind râsete, zâmbete, ocheade, ridicări de sprânceană
și nimeni,
dar nimeni nu pomenește de frigul cerii uscate
pentru că toți se desfată cu panglici și cântă
beți
de reflexul gregar din gâtlejurile lor spre paiața ce spintecă pântece
cu lacrimi desenate
e tonic să uităm un pic, cât de cât
mersul pe sârmă – se învață după ce-ți rupi cel puțin un os
îmi amintesc de ursul
ce-l ucideam cu sulițe și
apoi de porumbelul
ce murea pe tavanul-spintecat tot de sulițe dar de îngeri cu coifuri
roșu mult
și buzele tale
râzând
vântul tăiș,
pungi goale de plastic
ridicate-n spirale
(un dans fără sfoară)
(și apoi
cuvintele tale)
001.570
0