vată-de-zahăr

pășesc peste trepte

și zidurile au solzi, clădirile zâmbesc știrbe, răsuflă prin burlane astmatice descleștări de uimire

și buzunarele mele au fire

burice netăiate pe care le încolăcesc după degete

șuvițe de iubire și somn

și zâmbetul ar avea conturul de cântec

obsesia-notă, piruete, apoi

tăcere

îndestul cât să mori

pășesc peste

să nu-i trezesc pântecul plin

de visele lovind sonor bucurii și tristeți și alte uitări

nu orbitor, nici negru-tunele

ci cu balastul descompunerii între griuri deschise

nu eliberare, ci fire-ntre-fire

ricoșeu

cât de ușor îmi vine sa râd, când aud solzii

aromitor

plutim în derivă printre

rândunelele cu penele ude ce își încearcă pieptul roșu-rugină

în timp ce ploaia șterge

confeti, frunze, petale și bulgări-noroaie de cuiburi

și rândurile

în cartea ce scutură amnezic regrete

dragostea lui/ei e un clei ce adună reclame vechi, prăfuite

lumini incolore pulsând într-un spasm

cu brațele desfăcute ca niște zmeie din hârtie

creponată și stinghii de lemn dulce de tei

cu umerii mei cu umerii tăi cu umerii tuturor umbrelor ce

umblă pe sub pielea întinsă-n alei bătute de vânt

dragostea lui

ei

atâția bătrâni orbi stau ancorați

lângă penele strânse – genunchii lapte-de-mamă

sinapse

din ce în ce mai aproape bate vântul peste frunzele cărții

din ce în ce mai aproape se termină rândurile și pietrele

și el/ea sare

așa se dezleagă

contraziși de fapte stăm amândoi

ca niște eroi dintr-un basm cu îngerii pictați în ulei

peste ziduri și fetițe mioape

lunecând în pânze, zbateri de noapte fugind peste văi

și alipind paginile, apoi, contra-eroi, tăcem fără scări

în timp ce copiii pe sub cearșaful strâns pleoapă

ne recompun umbrele

pulsând

aproape-departe-aproape-

departe

aproape...