Poezie
răgaz de-o cafea
(jurnalul anacondei - pag.1)
3 min lectură·
Mediu
e un soi de lumină ca o pată albă imensă
căruciorul cu bebelușul ce se luptă cu visele
și sacoșele ciorchine pe mâner
total plictisit
un tânăr își citește mesajele sprijinit de umbra unei răchite
sub un spectru întreg de trăiri din cele mărunte cu mușchii faciali în convulsii
ca un epileptic ce'și bea rachiul în gara cu miros de petrol lampant
(sub picturile futuriste pe pereții cafenelei cresc molii)
cu dungi articulate de negru prin ochii ei vânăt-căprui ea strânge
rimelul ce trece prin lacrimi în gustul de sânge
și tremură-n toate o bărbie de bebe ce plânge în scoica lui
total plictisit
dincolo de malul de sticlă
desperecheate priviri, mâini fără sprijin, picioare goale
un soi de Adami amestecându-se-n Eve
(două cuburi de zahăr în umbră)
și tu
solstițiul
trecând pe sub pod o fanfară
o fereastră cu jaluzelele lăsate peste ochiul de seară
afară e strânsă mulțimea
ca un drog pregătit pentru moarte lângă paharul de ceai&brandy
și-ncepe să doară
distanța dintre tăcerile-n volute
când me aciuăm între scenele pline de umori de tristețe
străini ca semnul de carte
adulmecând de departe placenta-i cărnoasă sfâșiată de degete steril
(cu un soi de delicatețe)
din tentaculele prinse în acest pântec fluid
(în ecou se-aude copilul,
iedera își întinde vorace rădăcini
peste ziduri)
tace
în cele din urmă vântul smulge o creangă cu frunze și-o lasă pe iarbă
în pace
el scutură ceva de pe sine, închide mobilul și pleacă departe
trăgând o frânghie vie cu nod de lumină'ntre ape
cu un zâmbet ce se-adună în ochi lăsând fața și buzele imparțial amorțite
un necunoscut mă privește adânc, cu răcoare
mă roșesc abrupt
și valsez strâmb spre alt punct
ticsite
bănci de metal pe strada cumva mucezită, poroasă
un lumpen își întoarce haina soioasă
în după-amiaza borțoasă de-atâta privire
și mesele par de mizerie pline
în timp ce umbrele mănâncă
(cu palmele unite)
am zâmbit fără să știu
lumina cădea în zig-zaguri, rece, zdrobită
cu mâinile încrucișate pe piept sărmanul se pregătea de odihnă
iar străinul care-l hrănea încordat, serios
cu brațele întinse pe spătarul de scauncoip
tăcea avortat ca de pe-o scenă de teatru
și nu
orbește
reflectarea nu avea inocență, ci o lașitate dură a morții
când deschidea gura și scuipa către-un sine de cârpă
și-apoi cu un hârâit de fiară falsă, rânjea
dezbrăcată lumina, glisa în mii de despărțiri metodice ori inoportune
(ca și cum ar fi zis ia de aici / și mânca, dezosa, clefăia)
și-apoi călca apăsat peste dale și bălți adânci ca o frânghie
printre care robust se nălța dintr-un coridor îngust și strâmt
plesnind peste ochi mii de tunete și desfăcea
pleoapele cu degetele, pătrunzându-i retina
confuză, despletită, zăludă
și-mi zâmbea
și-mi zâmbea
și-mi zâmbea
ea, madona, ducându-și copilul pe sârmă
(umbra îi zdrobea sângele peste cuie
și fiece cui picura un ou alb și rotund)
001582
0