Poezie
Santiago
[dolor]
1 min lectură·
Mediu
Santiago, cu mâinile prinse'n nisip
cu fața frământată de sudoare și moarte
săpa o fântână
lăsându-și setea să zboare / să curme
și ea se'adâncea
hotărâtă cumva să rămână
în neliniștea / nodul privirii
în nedeslușirea din urmă
dar, înainte s'ajungă,
el o sfărma
și își privea frânghiile sângerând
în fântâna ce nu exista
*
Santiago apoi cântărea depărtările
aripile lor izvodind ca printr-un ochean
în cumpăna ochilor despărțea zările
presărând sare-n liman
căci el săpa ca și cum și-ar fi rupt dintre ramuri
răzvrătirea ce fremăta în măslini
prigoarea lăsând-o dintre coastele-n floare
o flamă printre ghizduri pelin
și apa creștea și-i lingea mâinile
ca o credință ivită-n cuvinte
frânghiile lui împleteau fragedă pâine
și fântâna se-adâncea înainte
*
Santiago pătrundea atunci în oglindă
aproape ieșind dintre toate
de nu rămâneau nici aduceri-aminte
nici aduceri în parte
căci iubea
îndrăgise fecioara ce cuprinde doar suflu
se stingea atingându-i văzduhul
licoarea-i ce curge printre frânghii și scânduri
și se-ntindea
rupând ceea ce-n viață-l ținea
săpând lângă inima sa
lărgind ca o fereastră mormântul
*
și-n urmă
vântul meremetisea totul
(Santiago zâmbea)
și setea răzbea din nou nenorocul
002201
0