Poezie
o reflectare
1 min lectură·
Mediu
sunt umbra unui zeu
și praful
drumul strivit
sub tălpile murdare
e templul lor - un templu fără chip
și făr' de-asemănare
nimic nu sunt, dar curg atât de mult
încât răcoarea mea pătrunde-n toate
până și focul cel mai aprig îl răzbate
căci sunt acolo unde se aduce jertfa
ce încă zburdă netăiată-n prunc
să fie drumul cel ce mă sărută
sau eu sunt cel ce-i lasă drept povară
o amintire-a celui ce cu trupul
crestat-a albia pe dinafară
eu m-am născut fără să vreau
dar asta
nu-'nseamnă cu nimic mai mult
nu pot să neg ființa ce se varsă
în sistole prin stâncile zăplaz
și simplitatea-o regăsesc la urmă
când nu mai am nimic să-mi aparțină
și-'ntreaga mea deșertăciune-n dăruire
e-o pâlpâire într-un pumn de tină
de-aici suntem de-o parte și de alta-a apei
tu vrei să stai s’aștepți; eu însă vreau
cu pasul să deșir pârâul-munte
de-aceea râd și râd, copil sunt
căci nu mi-e teamă să m'arunc în hău
s-arunc șiroaie de culoare și lumină
să pier fără-de-urma-mea de zeu
și nu mă caut
cânt
fără zăgaz
când sar ulucile cofrag
003058
0