Poezie
de-oglindire (2)
[punct]
2 min lectură·
Mediu
cu palmele desenez liniile
conturul meu pe nisip
în jur văi și munți
ecouri se scutură
și nimic nu rămâne
ieșind dintr-o apă
trec ramurile prin muguri
mă trag mai aproape
căuș valurile încep să se-adape
iar liniile și ele se crapă
cu palmele desenez ape
ferestre, oglinzi de nisip
le închid, le deschid
curenți în spirală încep ca să urce
printre aceste șiruri de case
atâtea inimi, atâtea uși nedeschise
iar eu cu traista și opincile sparte
cu mâinile întinse și trase
*
ana, voiam să-ți scriu
totul începe simplu, dar
dansul își schimbă pașii
și străzile își cresc asfaltul
un cancer ce cată sfârșitul
sub soarele tăiat de beton
ana, umbră cu focul în pântec
un vis mi te-a trimis în palmele deschise
"și mult ai mai fi dormit voinice, dacă n-ar fi fost"
știu, nu s-ar fi povestit, dar tu ești
"te grăbești, nu mă vezi, dar m-atingi,
ca și cum aș fi soața...
cu ce drept mă iei de nevastă
nu ești vrednic, nu-'ndrăzni să pășești
în ochiul de apă"
dar te văd
"nu-i decât reflectarea
doar când te stingi mă strivești în brațele tale"
am eu puterea asta de-a muri
(ce largă/opacă e apa
și ce putere de-a sorbi)
mă clatin
ca un trunchi disecat
mă clatin
trosnindu-mi fibrele nespintecate
cum te clatini tu, ana
ca un copil
cu iubirea ta de fecioară
acum
nu îmi mai e teamă
lumea ta/mea
și sus și jos mă/te privește
*
(oricât de mic
acest cântec al meu
îl cânt cu tot pântecul
cu totul și cu totul de aur
cimentul crapă
și cerul crapă
și podul crapă
și piere-orice urmă-de-cântec
dacă-aș fi greșit pasul
n-aș mai fi fost aici
acest nimic ce dispare
cu totul și cu totul de aur
etc.)
003.070
0