Petre Anghel

Poemul lui Ioan-Mircea Popovici este bine structurat. Ritmul interior este în concordanță cu substanța poetică. În ciuda impresiei de rupturi care ar sparge microuniversul poetic, autorul strunește bine ideea centrală (punctul de greutate în jurul cărora gravitează cuvintele): ”totul se leagă aici
între uși vămi și ceruri/de jos până sus/cântecul//
Prima strofa mai are nevoie de slefuirea cristalului.
Ioan-Mircea Popovici stăpâneste tehnica poeziei moderne. Modernismul lui este însă de substanță si nu simplă influență cabotina. Merita recomandarea, care nu are nicio legatura cu ziua Sfântului, ceea ce nu ne împedică sa-i urăm sănatate și ... inspirațiune.

Textele doamnei Anni-Lorei Mainka sunt amintiri împachetate în catifea. Mai exact, indiferent de ce și-a propus autoarea, avem de-a face cu un modern fals tratat de aduceri aminte. Nu ”refacerea” atmosferei vechiului București este miza acestei literaturi, ci spectacolul grandios al memoriei, schimbarea planurilor, privirea prin faura cheii spre un trecut luminos care doar mai pâlpâie. Am putea spune ca-i admirăm scrisul pentru sinceritate, dar ar fi fals. Sinceritatea nu este valoare ăn sine, în artă. Substanța teztului trebuie căutată și găsită în finețea atingerii coardeelor unui viloncel care abia suportă să fie șers de praf înainte de-a se dezlănțui, lăsând să sară scântei si să se prelingă lacrimi.
Felicitări, doamnă Anni-Lorei Mainka!
Pentru cele de mai sus, la care adăugăm:
- capacitatea de emoționare
- economia mijloacelor de expresie
- evitarea moralizării
- evitarea stilixării excesive
- cunoașterea corectă a limbii si folosirea adecvată a contrastelor tiparelor de gandire limba română vs limba germană
acordăm cu bucurie steluța de recomandare.

Textele doamnei Anni-Lorei Mainka sunt amintiri împachetate în catifea. Mai exact, indiferent de ce și-a propus autoarea, avem de-a face cu un modern fals tratat de aduceri aminte. Nu ”refacerea” atmosferei vechiului București este miza acestei literaturi, ci spectacolul grandios al memoriei, schimbarea planurilor, privirea prin faura cheii spre un trecut luminos care doar mai pâlpâie. Am putea spune ca-i admirăm scrisul pentru sinceritate, dar ar fi fals. Sinceritatea nu este valoare ăn sine, în artă. Substanța teztului trebuie căutată și găsită în finețea atingerii coardeelor unui viloncel care abia suportă să fie șers de praf înainte de-a se dezlănțui, lăsând să sară scântei si să se prelingă lacrimi.
Felicitări, doamnă Anni-Lorei Mainka!

Poemul lui Ioan Barb este construit cu migală, cu economie de mijloace. Schimbările de planuri sunt efectuate cu măestrie. Inițial induce impresia de banal, apoi, pe fundalul cotidianului material, se deseneaza profilul unei trăiri adânci. O poezie fina de dragoste, spusă/nespusă, așa cum stă bine unei declarații sentimentale artistice.

Intr-o maniera modernă, poeta transmite o emoție eternă: teama de banal, fuga de repetiție, setea de inedit. Poemul este o scris cu aleasa sensibilitate, autoarea demonstrând lecturi contempoarane. Este și nu este o teama de demitizare. Ar renunta la ce au pietrificat timpurile, dar nu stie daca e bine, desi are o propunere/sugestie/surpriza poetică.
Fireste, nu subiectul conteaza in primul rând, ci maniera. Desi tributară modei, se intuieste o căutare personală și sperăm în definirea unei voci aparte în lirica romană.

Păi prozator sunt, stimată doamnă Angela (dar, fiind generos ca un despot asiatic, vă iert că nu știți), iar alte cele scriu ca să nu-mi plictisesc cititorii cu preplinul gândirii mele științifico-fantastice.
Cât despre genealogii, vorba pretenului meu Mircea Ciobanu, la fel de genial și modest ca și mine, ”am fost poet pe vremea lui Ahab”, dar de dragul lui n-am scris o vorbă. Fusei deci hoț de buzunare, iertat de Emanuel (Fratele nostru Emanuel), rege nebun si cântăreț de psalmi (Davidiada), profet pe vremea lui Ilie (Dealul viilor), urmasul prințului Știrbei (Moștenitorul), ucigaș de uzurpator (Oaspetii bătrânului Catul). Si dacă n-am murit, ceea ce așa se pare, am mai apărut și-n alte ipostaze.
Să fii fericită!

Angela Nache: Zeul neamului îmi șoptește(șerpuiește, șerpește) la ureche că și neamul meu s-ar trage din Ardeal, din Mărginimea Sibiului, dar nu am nicio dovadă. Le-a distris pe toate potera când l-a prins pe haiducul Radu lui Anghel, cel cântat de mamă-sa, ”Radu, mami, Radule,// n-ați văzut pe Radu mami?//
Sigur este că satul meu natal (pardon: oraș înainte de comunisti, acum municipiu) - Băilești - este localitatea cea mai sudică fondată de ciobani trănsilvăneni pe teritoriul României. Târgul e străbătut de drumul Bădeștilor, în condițiile în care în zonă nu se spune bade. Băileștiul e fondat de un cioban Băilă, zice Hasdeu. Băilă e Boilă, stăpân de boi, deci om mai bogat decât stăpânul de oi. De aici, zice lingvistul Sorin Paliga, vine boieria, ca treaptă socială.
Sa auzim de bine!

Stimata Nache Mamier Angela,
Recunosc, textele mele pot să pară revendicative și, pe alocuri, chiar subliniez asta. Din nefericire pentru anumiti critici si istorici literari, avem și noi (pluralul de majestate!, va rog frumos...) avantajele noastre, ca de un exemplu, dar nu in ordinea importanței:
- o vârstă onorabilă, acuș-acuș facem 67 de ani, multumesc de urare...,
- citirăm si noi cât puturăm,
- talent ne dete Domnul, p-ici, pi-colea,
- careră (după gustul nostru) ne făcurăm,
- turnători la securitate nu fusărăm,
- carieră d-a lor nu servim (cu funcții, lefuri, compromisioane),
- diplome de hârtie mai abitir ca ei avem,
- gust estetic dat de Dumnezeu(probabil) in schimbul mirosului nazal, pe care nu-l am,
- iubesc persoanele nedreptățite care nu țipă și le urc eu pe scenă să-mi spuna la ureche focul,
- Oltean sunt, deci gata să scot cuțitul de la brâu suntem (că noi nu-l ținem la chicior,ca să nu mai pierdem timpul cu aplecatul)
- S.c.l., ș.c.l., cum ar fi zis (scris) Caragiale.
In concluzie, vă multumesc pentru atenție.
Cu prietenie

Multumesc pentru cuvintele frumoase, d-le Gârda, si pentru lectura atenta!
Indiscutabile observatiile. Sa aveti un an bun, cu sanatate trupeasca si sufleteasca.

Domnule Aurel Sibiceanu, nici nu intra in discutie opinia cu... deșertul, decat dacă e vorba de desertul care urmează mesei copioase. Deșertul (in sensul de gol) a fost până în 1964 si atunci doar in edituri si reviste.Dar chiar si anii cincizeci au dat Groapa, Morometii, Scrinul negru, Bietul Ioanide... Aud? Ce a dat deceniul opt? Dar deceniul noua? Unde sunt capodoperele ultimelor doua decenii. Ce au creat deceniile șaptezecistii si optzecistii am scris pe larg in doua eseuri, la dispozitia celor interesati.
O spune si regretatul Laurentiu Ulici, mai ...profesionist decat mine.
Scriitorii care s+au impus in anii 1970 si 1980 nici nu tin de decenii, ci de marea literatura romană: Fanus Neagu, N. Breban, G. Bălăită, M.H. Simionescu, Ileana Vulpescu, Mircea Ciobanu, C, Toiu, Mihai Sin, G. Adamesteanu, E. Uricaru. Si multi altii. Deșert? Nu. Desert? Nu. Festin!!
Iar acest lucru are, in mare, doua explicatii: 1.schimbarea contextului politic de dupa 1964, cu admiterea la facultati pe merit nu pe dosare.2. Stabilirea leg[turii cu generatia 30 care ne-a fost mentor spiritual. M-am autodemascat. Generatia 70 e al doilea cap de pod al romanismului modern.
Sa fiti iubiti!

petre.anghel@gmail.com

La multi ani, Agonia! Multumesc pentru urari.
Va invit sa invatam de la scriitorii generatiei 60, care s-au sprijinit neconditionat unii pe altii, respectandu-se reciproc.
Poate veti zice ca timpul este cel care... si cel care... si nu conteaza...
A fost doar un gand al meu, pe care-l puteti inlocui cu simmplul La multi ani. Si se mai poate adauga: ani multi, cu sanatate si inspiratie.

Multumesc pentru recomandarea textului, D-na Ela Victoria Luca. Sa aveti un sfarsit de an bun, iar cel care vine la noapte, sa va aduca mari impliniri. Dumnezeu cu Dumneavoastra!

Stimate domnule Munteanu,
Voi tine seama, cu bucurie, de recomandarea dumneavoastra.

Stimate domnule Vasile Munteanu, vă multumesc pentru atentia acordată textelor mele și pentru steluța de recomandare. Ziua prin care ne amintim de Nașterea Domnului să vă aducă bucurii în suflet și să vă bucurați de cei dragi!

Cred, in cazul dv., că nu este vorba doar de amabilitate, ci și că știti să apreciați un text. Unele fragmentele din care ”postez” au apărut în două din volumele publicate, dar nedifuzate corespunzator (căci reușiră unii în 20 de ani să strice si cele cateva instituții/întreprinderi care funcționau bine, una fiind difuzarea presei si a cărților). Cărțile se numesc ”Stilistica limbii române”, București, Editura Viață și Sănătate, 2000 și ”Cuvântul și cuvintele”, București, Editura Viață și sănătate”, 1999. Altele vor fi capitole dintr-o viitoare carte ”Istoria politică a literaturii române”, teza mea de doctorat în sociologie. Doctoratul în filologie l-am susținut în 1978, cu o teză despre Mihai Ralea.
Să aveți o seara bună.

Sincere multumiri. Ni se pot lua multe, dar nu si credinta ca prin poezie putem cunoaste Cuvântul.

Stimata doamna Anni-Lorei Mainka,
Sunteti, și de data aceasta, foarte amabilă. Aceste texte sunt scrise de-a lungul mai multor decenii, fiind rezultatul lecturilor și ... gândulețelor mele. Recunosc, ca pe o binecuvântare cerească, faptul că am avut servicii comode, care mi-au permis sa mă dedic pasiunii din adolescență: cititului și scrisului. E drept, ca sa nu fiu prea modest (că devin incredivil!), că am și eu un merit: am evitat funcțiile care necesitau compromisuri sau duceau spre ele. Și nici nu am alergat după glorie, deși mi-ar fi plăcut să fiu citit și să mi se recunoască meritele pe care credeam că le am. Toate cele de mai sus au rostul să justifice și să explice bucuria pe care mi-o aduce mesajul dv.
Avân 66 de ani împliniți și o bografie onorabilă (zic eu), încerc acum să aduc puțină lumină într-o societate cu valori confuze.
Dumnezeu să vă binecuvinteze! Va doresc sărbători fericite și spor la scris, liniște sufletească ani mulți cu sănătate.
Cu prietenie.

Iubite prieten si distinse coleg Aurel Sibiceanu,
Multumesc pentru cuvintele frumoase (și putin exagerate, dar când e vorba de laude, se primește, cine zice ia-mi, Doamne!?) Ele sosesc într-un moment foarte bun, căci aseara luai act de doua comentarii pe reteaua literara. Unul era de la un strain la vorba si la port, deci i-am urat somn ușor, altul, însă, era al domnului Geo Vasile, cu care nu ma cunosc, n-am avut texte, si se năpusti pre mine. Dar în loc să scrie ca nu-i place scrisul meu si ca n-o sa ma mai piarda timpul sa ma citeasca, o face din tantar armăsar, ceea ce m-a întristat, că nu-i asa, e si el om cu neste carte. Nu-l stiam atat de acrit, dar se vede treaba ca i s-a urcat insuccesul la cap.
Sunt convins ca domnia voastra bănuiți ca eu nu am pretentia a fi descoperit America prin aceste texte, le public mai mult cu un scop pedagogic si de instrucție. Nu sunt modest, as minti, de-as afirma, dar miza mea este in roman, fiind si aici pe ce a hotărî sa va hotărî Cel de Sus.
Sa fii sanatos.
Multumesc si astepta sa ne vedem.

Puțină dulceață acolo, să nu se acrească după aproape patru decenii, când a fost scris poemul, nu cred că strică. În plus, pre cea vreme, nu se născuseră încă optezeciștii lui Manolescu și Crohmălniceanu, avevărații virili ai modernismului postmodernism, iar noi mai credeam în lacrimi și văzusem și spicele de la grâu, turtoaiele le înghițeau cei din pușcării. Sper că mă înțelegeți ce... nu vreau să zic.
Mulțumesc pentru lectură și pentru sugestie, d-le Ștefan Munteanu. Să auzim de bine.