Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Ţi-am citit scrisoarea, şi, în primul rând, vreau să-ţi spulber varianta cu trimisul la plimbare, îţi mulţumesc sincer pentru vorbele tale la fel de sincere, prietenia ta mă onorează, dar mai mult de atât, mă bucură, mă face, alaturi de alte câteva prietenii de care mă bucur, mai puţin singur, şi, aşa cum ai spus, nu e puţin lucru să ai un mic tratament pentru această boală cumplită ce mă încearcă tot mai tare de ceva vreme. Scrisul este în acest moment, pentru mine, singura bucurie pe care mi-o pot oferi zilnic, sau aproape zilnic, uneori nereuşind să scriu nimic (ieri de ex. am scris două pagini, azi mai puţin de jumăte de pagină, după ce toată săptămâna nu am scris mai mult de o pagină). Vreau să spun că leacul acesta nu-l pot controla cu totul, dar îmi produce, fără îndoială, multă bucurie. Scrisoarea ta este foarte frumoasă, aşa ies lucrurile când le faci cu sinceritate şi afecţiune. Ar trebui să începi să scrii, poate e greu începutul, dar merită tot efortul, dacă simţi nevoia să-ţi povesteşti întamplările personale colii de hârtie, mă rog, tastelor compului. Îţi mulţumesc încă o dată pentru aprecierile exagerate ce mi le-ai comunicat, din păcate doar uneori cred şi eu despre mine că ar fi ceva de capul meu, în cea mai mare parte a timpului însă, am serioase îndoieli, aproape convingeri, asta nu mă face, din fericire, să renunţ la scris, doar că, uneori mă face mai leneş. Aprecierile tale sunt impulsuri clare pentru mers mai departe, sunt foarte importante şi preţioase pentru mine. În asemenea momente mă gândesc că, la fel ca tine, multe persoane ar îndrăgi scrierile mele, dacă le-aş putea tipări şi împrăştia în lume, şi asta îmi dă curaj şi încredere, cel puţin o vreme. Îţi mulţumesc încă o dată şi te asigur de toată preţuirea şi gândurile mele bune.   Cu mult drag." Într-o dimineaţă m-a sunat şi am schimbat câteva vorbe, de fapt m-a invitat la o întâlnire a doua zi, întâlnire de afaceri, din câte am înţeles voia să-mi propună o colaborare cu firma la care lucra ea. M-am pregătit conştiincios, eram în aşteptare, dar m-a sunat spunându-mi că se contramandează întâlnirea, urmând a stabili ulterior când va fi. În seara acelei zile mi-a scris şi un mesaj. "Salut. Îmi pare rău că nu am putut să ne întâlnim. Speram să pot pleca mai repede de la lucru şi să mă ocup de soţul meu. Seara stau cu el pentru programul lui, adică gătesc ceva repede şi special pentru el, mâncăm împreună, îşi ia tratamentul şi de obicei se culcă. Datorită suferinţei lui are un program mai special. Pentru că nu mi-am terminat treaba suficient de repede, nu am putut să plec şi nu mai aveam timp să fac ce trebuia pentru el. Asa că te-am sacrificat pe tine. Îmi pare rău. Sper că mă înţelegi. El este omul pentru care ( sună declarativ), dar chiar aş face orice. Este omul lângă care am trăit atât de mulţi ani, cu care am împărţit bucurii şi necazuri, am făcut copii şi am plantat pomi, am muncit împreună şi ne-am certat de mii de ori, am plâns din cauza lui şi apoi am râs împreună, uitând de ce am plâns. În gândul meu l-am părăsit de zeci de ori, l-am abandonat şi am fugit în lume (tot în gând), l-am opărit cu apă clocotită (asta era pedeapsa supremă a mamei mele, când o enerva tatăl meu, dar ca şi mine numai din vorbe, pentru că altfel şi mama îl iubea şi-l respecta enorm, de exemplu, absolut întotdeauna când vorbea despre el, îi spunea "domnul ......." cu o intonaţie care te ducea cu gândul către veneraţie), l-am otrăvit cu otravă de şoareci şi apoi l-am sărutat când dormea, asta tot de la mama care-mi spunea că bărbatul trebuie să te iubească un pic mai mult decât îl iubeşti tu, iar dacă nu se poate asta, cel puţin să nu ştie cât îl iubeşti. Acum, după ce mi-am făcut treaba, pot să scriu şi să stau de vorbă cu tine, dar probabil că tu scrii. M-aş bucura să ştiu că scrii şi că eşti fericit ocupându-te de ceea ce-ţi place. Contează atât de mult să faci ce-ţi place şi să te simţi mulţumit. Mă gândesc mult la tine şi aş vrea să ştiu că îţi sunt de ajutor. Mi-e greu şi mie pentru că am puţini prieteni cu care să pot vorbi şi să fiu sigură că ceea ce spun nu pleacă mai departe sub formă de bârfă uşoară şi interpretată. Mai mult, în viaţa mea, prietenii mei de nădejde au fost de cele mai multe ori bărbaţi, bărbaţi de o calitate cu totul specială, barbaţi pe care i-am iubit pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, pentru mâna pe care mi-au întins-o, pentru sufletul pe care l-au pus în căuşul palmei mele să am grijă de el, pentru inima pe care au deschis-o să am eu unde să mă ascund, pentru buzele cu care mi-au cules lacrimile de pe obraji, pentru umărul puternic pe care mi l-au pus la dispoziţie ca să-mi sprijin fruntea înnegurată de griji, pentru zâmbetul pe care l-au adus pe chipul meu când îmi aduceau o jucărie ca să mă simt copil ocrotit şi pentru multe alte lucruri. Vreau să fii prietenul meu şi mă bucur că am această "vrere" pentru că am şansa unei prietenii speciale. O seară plăcută şi plină de idei şi spor." A semnat cu un alint foarte frumos, care a devenit şi primul subiect în răspunsul meu. "Sărut mâna! Îţi mulţumesc pentru ultimul text, încheiat cu acest alint pe care, cred, nu ştiu de ce, că nu l-ai spus oricui. Să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat în ultimele două zile. Explicaţia ta pentru amânarea întâlnirii noastre am citit-o abia dimineaţă, m-a răscolit tare de tot, şi-ţi voi explica în ce fel, după ce-ţi voi spune că ieri am fost la concertul de care ţi-am povestit zilele trecute, concert incredibil, răscolitor pentru mine, mesajul lui suprapunându-se peste sentimentul meu de vinovăţie, instalat deja de ceva vreme, consolidat de mesajul tău, aparent declarativ, impresionant în fond, devastator pentru mine. Cu alte cuvinte eram deja trist, mesajul tău citit dimineaţa m-a învinovăţit la maxim, a trecut ziua, şi seara la concert mi-am mai luat o porţie de tristeţe care m-a dus la disperare, aproape. Ştii ce ai reuşit tu, cu mesajul tău excepţional, şi scris superb? Ai reuşit să-mi consolidezi sentimentele de vinovăţie, ai creat un personaj teoretic, reper important, care cu viaţa lui, cu devotamentul lui, (nu am spus sacrificiu, pentru că devotamentul exclude sacrificiul, generând împlinire, bucurie) mă face mai mult decât până acum să mă simt vinovat pentru destrămarea casniciei, şi faţă de fiica mea. De aici rezultă şi tăcerea mea, aşa fac eu mereu, când sunt trist mă retrag în mine însumi fără nicio altă dorinţă. Probabil tu eşti fericită în felul tău, dar eu aş fi murit dacă nu schimbam ceva în viaţa mea, în cursul ei spre uitare totală, spre viaţa de plantă bătrână şi fără rost. Nici acum nu trăiesc cine ştie ce mare fericire, dar sunt mai liber. În concluzie, mi-ai activat o zonă confuză a conştiinţei mele ce-mi produce multă suferinţă, şi care sper să mi-o limpezesc îndepărtând durerea printr-o tehnică simplă în principiu, care cere să-ţi conştientizezi cu luciditate suferinţele căutând să descoperi cauzele lor profunde. E tonic la prima vedere devotamentul tău, dar, din punctul meu de vedere, al celui care a trăit acest devotament în condiţii mult mai vitrege, adică nu avea obiectul devotamentului între cele două persoane iubite necondiţionat, pe atunci, ci băboiul era obiectul devotamentului lui, ar fi trebuit să fie şi să rămână la nesfârşit... tu trăieşti incomplet viaţa ta. Iartă-mă! Aşa simt acum şi sunt convins că am dreptate. S-ar putea peste două ore să nu mai cred la fel, nu ştiu, dar oricum ceea ce faci tu este teribil. Vinovăţia mea îmi produce suferinţă, ( poate este mai bine cum faci tu), îmi demolează orice edificiu abia început, ducându-mă în faţa altor ruine, trebuind iarăşi să o iau de la capăt, iar să îmi retrăiesc stările disperate, anterioare despărţirii, readucând în prezentul mental staţionarea aceea, fără nicio şansă de a ieşi din ea, într-o stare vegetativă profund negativă, zilnic traumatizantă, aproape de patologic. Rahat!!! Mă cutremur şi acum când mă gândesc că fiinţa aceea a putut să sacrifice căsnicia noastră, pentru mă-sa, băboiul cel mai nesuferit cu putinţă! Am învăţat, dar mai am de exersat, să scutur praful de pe ruine până ajung la mareţia edificiilor ascunse, înfricoşătoare, suficient de înfricoşătoare, pentru a-mi regăsi hotărârea şi echilibrul. Acum să nu înţelegi că te învinovăţesc pe tine pentru stările mele confuze şi obsedante, nu, vina este în mine, tu eşti o prietenă nemaipomenită. Cu drag, ......"