Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Cu Ana, era ca într-un joc cu supărări ale copiilor. Când am sunat-o eu, nu mi-a răspuns, apoi m-a sunat ea, nu i-am răspuns eu, mi-a scris două mesaje pe telefon, comportamentul ei era ciudat, nu voia să recunoască şi pace. A ţinut neapărat, la un moment dat, să-mi restituie cartea pe care i-o dădusem să o citească, şi-a anunţat vizita, era în trecere pe aproape, am servit-o cu mâncare, încet, încet, ne-am reobişnuit, răceala ei de femeie jignită şi fără pată s-a topit, a rămas la mine peste noapte, am adormit pe la patru dimineaţa, eram fericiţi, ne-am petrecut şi duminica împreună, spre seară a plecat fericită la Iaşi pentru o intervenţie chirurgicală la umarul drept, o poveste veche, neclară pentru mine, a avut surpriza să fie programată peste multe zile pentru internare, s-a întors acasa la ea şi până la plecarea la operaţie, adică mai bine de o săptămână, nu am mai văzut-o, o singură dată răspunzându-mi la telefon, spunându-mi cu voce ştearsă că "papă" adică mânca şi ea după câteva zile de băut fără oprire, am bănuit eu. Au mai trecut câteva zile, într-o seară m-a sunat de două ori, nu i-am răspuns, eram revoltat, am sunat-o a doua zi şi am aflat că tocmai pleca la trenul spre Iaşi. Operaţia a fost una reuşită, s-a externat după trei zile şi s-a oprit la sora ei în Câmpulung Moldovenesc. Vorbeam zilnic, îmi era dor de ea, chiar îmi lipsea, cu toate cele petrecute anterior. Aşteptam să se refacă şi să revină acasă, i-am spus-o, primind un răspuns ce trăda doar neîncredere. Încet, încet am reluat comunicarea, vorbeam de mai multe ori pe zi, am abordat într-una dintre discuţii suferinţa mea legată de suferinţa ei, la sfârşitul convorbirii eram fericit, convins fiind că totul nu era decât o situaţie conjuncturală, datorată întâmplărilor nefericite prin care a trecut în ultimul timp: divorţul, convieţuirea cu fostul soţ în acelaşi apartament, pentru care nu găseau cumpărător, moartea recentă a fratelui, şi până la urmă singurătatea de neînvins. Doream cu adevărat reîntoarcerea ei în oraş, era singura realitate ce-mi putea oferi bucurie, restul întâmplărilor erau doar poveşti, îi spuneam mereu că o aştept, şi-a prelungit mult şederea la sora ei, şi, la un moment dat, nu mi-a mai răspuns trei zile, i-am trimis un mesaj în care o întrebam de-a ce se joacă cu mine, au mai trecut două zile până mi-a răspuns, m-a sunat spunându-mi că sunt deplasat, ea are probleme şi să nu o iau pe acest ton, am aflat că s-a mutat de la sora ei la o nepoată, cred ca s-au certat şi avea într-adevăr probleme. Nu mă agăţam cu disperare de nimeni, am renunţat să o mai sun, m-a sunat ea după vreo trei saptămâni să-i fac rost de nişte ţuică de prune, voia să o dea cuiva, i-am rezolvat două kg. a venit într-o după amiază, mi-a plătit, a fumat trei ţigări la o cafea, a plecat. Am strâns-o tare în braţe, credeam că nu o voi mai vedea, nu-mi ascundeam bucuria, şi, după alte câteva zile, m-a sunat să-i mai rezolv cinci kg. de ţuică, era în drum spre Felix, îşi urma programul de recuperare ca la carte. În urmă cu două luni se pensionase la cerere, o pensionară superbă, subţirică, frumoasă, cu nişte ochi minunaţi, care avea dreptul la tratamente gratuite. Cu patru zile înainte de întoarcerea din staţiune, într-o duminică, am sunat-o doar să-i aud vocea, să văd cum se simte. Bineînţeles că nu mi-a răspuns, bineînţelesul l-am înţeles atunci, şi tot atunci mi-am propus să nu procedez precum Maria, să bat la cap peste măsură pe cineva care nu mă mai cunoaşte, hotărâre care, odată asumată, avea să-mi facă viaţa mai uşoară şi mai simplă.