Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Avea să treacă o lungă perioadă a tăcerii, aproape trei luni de zile şi treptat aveam să canalizez conversaţiile mele în zona virtuală recunoscută, acceptată fără dorinţa de a trece în lumea reală, dintr-o limitare a resurselor şi din comoditatea traiului cotidian, vorbind tot mai des cu Doria. Nu-i mai scriam, o sunam zilnic, vorbeam mult, zeci de minute, îi povesteam cum stau cu cartea, i-am descris personajele, originea lor reală, impactul lor în viaţa mea, i-am trimis, din când în când, câte un fragment, nu ştiu foarte bine ce gândea, mereu spunea doar - frumos-frumos! Mi-a cerut să-i trimit "Casa de piatră", citise câteva fragmente, în mod paradoxal, având-o în întregime, la îndemână, aveam să ajungem în luna mai şi ea mai avea de citit. Nu mă suna decât atunci când rata vreun apel de-al meu, o însoţeam peste tot, la olimpiadele şcolăreşti la care participa cu elevii ei, la ţară unde avea o proprietate ale cărei poze le-am primit după lungi insistenţe, la parastasele morţilor din familie, mai vechi sau mai puţin vechi. Într-o seară i-am citit toate poeziile mele aflate la îndemână, apoi i-am mărturisit convingerea mea tot mai puternică: - Doria noi am greşit foarte tare, mai ales eu, când m-am lăsat păcălit de speranţa că poate te voi vedea, dar ştiu tot mai precis că nu te voi întâlni niciodată, povestea că distanţele nu rezistă în faţa pasiunii este doar de scris în poezii, în realitate, şi eu ştiam acest lucru, distanţa constituie un obstacol de netrecut, în anumite condiţii obiective. Vom suferi foarte tare amândoi, am încărcat, am îmbogăţit permanent relaţia noastră cu simţăminte alese, dar fără şansă. Ştii ce-mi place teribil la tine: discreţia, nepreţuita ta discreţie sentimentală. Vreau să spun că nu vii la întâlnirea cu mine, virtuală desigur, cu toată familia ta, cu arborele tău genealogic, cu istoria ta recentă şi îndepărtată, cu poveştile de iubire eşuate, căsnicia ta este un mister pentru mine, cu suferinţele şi bucuriile tale, trecute şi actuale, diagnosticate şi prezumtive. Şi mai ştii ce regret foarte mult? Scânteia din ochi, din inimă, scânteia nedescoperită, cu tine n-am avut privilegiul de a descoperi scânteia, acea flacară care descuie toate uşile, luminează toate ungherele, cotrobăie prin podul cu amintiri, înlătură orice obstacol, face totul posibil, aduce pace şi linişte în serile clar obscure, încălzeşte casa la Crăciun şi răcoreşte pridvorul de Sfânta Maria, face întâmplările dăunătoare fără importanţă, iar pe cele frumoase le sporeşte fără seamăn, da, nu am descoperit scânteia, dintr-un motiv simplu ca apa de izvor: nu ne-am întâlnit şi nici nu cred că ne vom întâlni vreodată. - Nu sunt de acord cu tine, repet, distanţa nu poate ucide decât ceva ce nu are viaţă, nu a avut niciodata viaţă, nu a primit acea suflare din sufletele noastre omeneşti, sau de la Divinitatea ce ne guvernează. - Doria, cunosc valoarea prieteniei, am avut parte de ea şi mai am încă, sunt sigur de asta. Cu ceva timp în urmă am scris chiar câteva rânduri, pe care cu voia ta ţi le voi "citi", doar să le găsesc. Poezioara nu are nimic cu prietenia adevarată fiind de fapt o deturnare de la ceea ce înseamnă prietenie. Se numeşte "Prieten de profesie" şi sună cam aşa: "Prieten de profesie... Ştiu, veţi spune: - Ce nobilă îndeletnicire! Aşa este, doar legătura de sânge învinge prietenia adevarată, într-o luptă de la egal la egal, în care domniţa chiar aruncă eşarfa învingătorului. Prieten de profesie... Ştiu, veţi spune: - Nu cere mai mult! Dar eu vin şi întreb: -Bucuria neîmplinită este suferinţă? Prieten de profesie... Ştiu, veţi spune: -Bucură-te de darurile primite, trăieşte-ţi… trăirile şi închide ochii, să nu-ţi scape vreo lacrimă. Prieten de profesie... Ştiu, veţi spune... Dar nu vă mai ascult, vă spun doar: -Eu am plătit pentru suferinţa de a asculta glasul îngerilor. Alţii îl primesc, fără a-l cere. Prieten de profesie... Şi prietenia este o formă de iubire." - Frumos-frumos! Mulţumesc pentru versuri! - Sunt gânduri, gândurile mele spuse dintr-o suflare. - Simt că mi le-ai spus cu intenţie determinată de alt gând. - Inteligenţa ta nu se dezminte, aş putea deveni un prieten de profesie, dar tu eşti altfel, nu ai nevoie de aşa ceva. Tu nu ceri să fii ascultată, îţi place mai mult să asculţi, tăcerea este arma ta. Sigmund Freud spunea: "Eşti stăpânul a ceea ce nu spui şi sclavul a ceea ce vorbeşti" Privind astfel lucrurile tu eşti o femeie liberă. - Dar şi libertatea celui ce scapă de povara vorbelor nespuse e de luat în seamă. Tu, poate, eşti mai liber decât mine. Ne rupeam greu din conversaţii, vorbeam despre orice, cărţi, mâncare, gătit, haine, activităţi zilnice la serviciu şi acasă, îi făceam informări despre evenimentele ultimelor ore, îi povesteam cărţile citite recent, dacă mă opream se făcea tăcere de cele mai multe ori, sau scotea un "Doamne! Doamne!, mantră personală, sau oftat neputincios, apoi vorbeam iar, povestindu-i chiar şi evenimente live, am ajuns inevitabil şi la opţiuni politice, i-am explicat că refuz acest subiect din principiu, pentru mine toţi politicienii fiind la fel de nesătui si nepăsători, indiferent de culoare, i-am stârnit indignarea şi o pledoarie contrară opţiunilor mele mi-a dovedit că avem o reală incompatibilitate politică, atât cât făceam noi politică, convenind evitarea completă a subiectelor de acest fel. Găseam subiecte fără efort, eu vorbeam foarte mult, ea mai mult asculta, muncea foarte mult cu elevii, era o profesionistă ce punea mult suflet în munca ei. Când i-am comunicat admiraţia pentru locul trei obţinut de o elevă de-a ei la faza naţională a Olimpiadei de specialitate, i-am înţeles mai bine tristeţea singurătăţii. - Mă bucur tare mult, felicitări din tot sufletul, eşti o profă pe cinste şi cred că eşti fericită cu munca ta, mai ales când se întâmplă ca astăzi. - Când se întâmplă ca astăzi, da, sunt bucuroasă, mai mult pentru bucuria copiilor, dar bucuria asta ţine foarte puţin, şi după aceea... totul este ca înainte, aşa cum ţi-am spus. Nu e cine ştie ce fericire, profesia.