Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

- Doar că te rog din toată inima să faci tot ce mi-ai spus că vrei să faci, atâta doar vreau de la tine. - Păi fac. - Da, şi în seara asta te-aş vrea, dar lăsăm pe sâmbătă seara şi noaptea, până duminică într-o vreme. - Pot să te rog ceva? Doar un minut. - Spune. - La supărare ţi-am şters numărul de telefon, îmi dai te rog numărul să te sun puţin? Doar să te aud... - Dar tu ţi-ai schimbat numarul? Te sun eu. - Bine 07........ - ok Am vorbit la telefon vreo 45 de minute, era ceva schimbat în atitudinea ei, dar destul de puţin. Avea aceeaşi voce de copil timid, am încercat fiecare să ne impunem dreptatea noastră, mi-am dat seama că eram mai vocal decât ea, nu voiam să o agresez în niciun fel, mi-am spus punctul de vedere, apoi am ascultat-o cu răbdare, fără să comentez deloc, nu ne-am făcut mărturisiri ale regretelor, cum se întâmplă adeseori, am întărit doar coordonatele întâlnirii de sambătă, sărbătoare esenţială pentru mine, cel puţin aşa simţeam atunci, într-o luptă cu îndoielile, fără să bănuiesc conţinutul mesajului pe care aveam să-l primesc cu câteva ore înainte de întâlnirea de sâmbătă după amiază. "- Cea mai grea pe acest pământ e singurătatea şi bineînţeles boala, dar singurătatea e tot o boală. O boală sufletească, care te macină clipă de clipă. Mai vine câte un prieten, vorbeşti, râzi, apoi el pleacă, îşi vede mai departe de viaţa lui, de familia lui. Fiecare trebuie să aibă pe cineva pe acest pământ, un soţ, un frate, un copil, dar să aibă pe cineva căruia să-i pese de el, cu care să poată vorbi, să se simtă iubit. Unii oameni sunt mai sensibili, au nevoie de mai multă iubire, alţii sunt mai reci , chiar dacă au iubirea langă ei li se pare normal şi nu ştiu s-o preţuiască. Eu, toată viaţa mea am dat, am dat tot, până sufletul meu s-a golit, acum am nevoie să primesc şi eu caldură, afecţiune, iubire chiar, dar, din păcate, nu prea o primesc. Eu o am doar pe mama, ea mi-a fost mamă, tată , soră, frate, copil, ea a fost tot ce trebuia să am eu din fiecare. Într-o zi o voi pierde, iar atunci nu voi rămâne decât eu cu mine şi mi-e foarte frică. Mi-aş fi dorit mult, dar mult de tot să pot să am lângă mine un om care să mă iubească necondiţionat, aşa cum sunt eu, cu defectele mele, cu calităţile mele, un om cu care să-mi petrec serile, un om cu care să mă bucur de tot ce ne înconjoară, un om care să ştie să-mi şteargă lacrima, un om de care să nu-mi fie frică că mă va părăsi. M-am bucurat nespus de mult atunci când mi-ai scris, de fapt mereu mă uitam să văd un mesaj de la tine, dar mi-ai scris greu şi puţin. M-am bucurat atunci şi am plâns, îmi curgeau lacrimile, dar mi-ai spus ceva care m-a dat peste cap. Mi-ai spus că te-ai întâlnit şi cu altă femeie. Atunci mi-am dat seama că, dacă găseai acea femeie care să-ţi placă, acum eu eram doar trecut. Atunci am înţeles că am contat puţin pentru tine, pentru că altfel tu nu căutai aşa cum eu n-am făcut-o, eu te-am aşteptat. E bine să închei o relaţie şi apoi să cauţi. Să spui - s-a terminat, de acum încolo eu mă desprind de tine, te las în amintirea mea, rămânem prieteni, dar eu vreau altceva. Nu prea ai avut acest curaj, nu înţeleg de ce, poate te-ai gândit că dacă nu găseşti ceea ce cauţi, te poţi întoarce la mine. Eu ce să fac acum? Cu ce să mă mulţumesc? Pentru că te iubesc atât de mult, poţi face ce vrei, poţi să mă chemi când vrei, mi-ai spus că nu va fi ca înainte, că ai nevoie de linişte. Dar eu, când am nevoie de tine, te pot chema? Nu. Eu doar trebuie să aştept. Probabil că nici nu-ţi mai doreşti în seara asta să ne vedem, poate ai facut-o doar pentru mine. Mi-e frică. Eu nu voi avea acea stabilitate, acea statornicie, nu voi avea acel umăr pe care să-mi aşez capul şi să mă liniştesc, eu voi fi doar eu cu mine şi atât, mie nu-mi va sufla nimeni în suflet, să mi-l încălzească." I-am răspuns brutal, spontan, agresiv: - Eu chiar îmi doream să te întâlnesc, vreau asta de luni de zile, ar fi fost sărbătoare la mine în casă, voiam să-mi petrec două zile cu tine, măcar două zile, că viaţa toată nu mai sper, de ce naiba a trebuit să scrii acest mesaj, nu te-ai schimbat deloc, eşti la fel de sâcâitoare, chiar am crezut, după cele spuse de tine, că te-ai schimbat, că nu mai vrei totul, că ştii să te bucuri fără să ai exclusivitate, că într-adevăr te-ai hotărât să ne cunoaştem, aşa cum suntem, sunt măcinat de incertitudini, de şase ore mă pregătesc pentru sărbătoarea întâlnirii cu tine, am pregătit bunătăţile de care ţi-am tot vorbit, am făcut curat cum nu am făcut de când m-am mutat aici, mai aveam de făcut un duş şi eram gata. A trebuit să scrii tu filozofia distrugătoare, să-ţi exprimi îndoielile, să-mi demonstrezi că tu mă iubeşti infinit şi eu sunt un uşuratic, să distrugi din faşa o seară ce ar fi fost minunată. M-a cuprins o teamă teribilă că după întâlnirea noastră, voi fi mai singur, mai trist. De fapt sunt sigur că nici nu ai fi venit, ne jucăm de-a reproşurile pentru lucruri nefăcute. - Înseamnă că nu ne mai întâlnim?... că nu mai sunt invitată la tine? - Exact, Maria! Lucrurile au evoluat, nici eu nu mai vreau exclusivitate, nu pot, nu vreau să reluăm aceleaşi vorbe, să aud aceleaşi reproşuri pentru atitudinea mea condamnabilă, să-mi repeţi la nesfârşit valorile parametrilor medicali ai stării tale de sănătate, nu mai am puterea să reiau lupta cu "inerţia" ta. Am crezut că ai schimbat ceva în viaţa ta, ca ai evoluat, dar... textul tău mi-a demonstrat exact contrariul. - Dar eu nu am vrut să te supăr, voiam doar să-ţi spun că nu este normal... - Cine zice că e normal ceva în lumea asta?... Normalitatea este şi ea personalizată, fiecare dintre noi avem normalitatea noastră. Pentru tine normal este să nu faci nimic, doar să stai plângându-ţi de milă, ori eu nu pot să asist la aşa ceva. Nu pot să mai reiau vechiul mod de comunicare, gratuit repetitivă. - Dar eu m-am pregătit, îmi doream foarte mult această întâlnire. - Şi eu la fel, dar nu mai pot! Îţi doresc o seară bună! - Îţi scriu pentru ultima dată, apoi nu te mai deranjez. Ştii ce am făcut eu azi? Am făcut un duş, apoi am mers la coafor, mi-am aranjat părul, dar nu scurt că nu îmi place. Apoi mi-am cumpărat o bluză mai veselă să nu te întristez cu doliul meu. Mi-am făcut manichiura, pedichiura, mi-am pregătit rujul, dermatograful, rimelul, de fapt când tu m-ai sunat eu eram îmbrăcată şi aranjată. Vărul meu când m-a văzut mi-a spus: " Da nu arăţi rău deloc, cred că tu pui de o întâlnire". Am făcut papanaşi cu brânză , dulceaţă şi smântâna, voiam să te răsfăţ. Mi-am luat glicemia, 140, m-am bucurat. Mi-am spus, mi-a fost greu dar de acum va fi bine. Voi avea răbdare cu el pentru că simt că nu îi e bine nici lui. Apoi mi-am amintit că te-ai întâlnit cu o femeie, (atunci am scris mesajul) aici ai dreptate suntem incompatibili, eu aici nu înţeleg, eu nu puteam să mă întâlnesc cu nimeni până nu ştiam sigur că totul s-a terminat. Acum s-a terminat, am înţeles pentru că mi-ai spus, poate trebuia s-o faci mai demult dacă asta ai simţit, atunci eu nu îţi făceam niciun reproş că te-ai întâlnit cu cineva. Tu mi-ai spus că eşti singur, că în casa de piatră nu locuieşte nimeni, dar totuşi o lună jumătate te-ai întâlnit cu cineva, de aici am dedus că nu prea ţii la mine. Acum nu mai e nicio problemă, e treaba ta ce faci cu viaţa ta. Ăsta e lucrul cel mai important, iar legătura pe care o ai cu ea, te priveşte. Eu ştiu că nu sunt perfectă, ştiu că greşesc, ştiu că trebuie să fac multe, dar tu prea crezi că nu greşeşti nimic, ţi-o spun cu bunătate, vezi unde faci o greşeală, că undeva o faci. Să-ţi mai spun ceva. Acum plouă afară, daca aş fi venit, probabil aş fi stat într-un fotoliu , tu savurând papanaşii, eu nu, pentru că nu am voie, nici nu i-am gustat. Apoi nu-mi doream decât ca braţele tale să mă cuprindă şi să mă strângă tare la piept. Nu să facem dragoste, nu era cazul, pentru mine , ştiu că aici nu gândesc bine, dar contează mai puţin, îmi doream să fiu la tine în braţe să îţi mângâi obrajii, poate să mă săruţi puţin şi să mă liniştesc lângă cel pe care eu, în perioada asta, l-am adorat, l-am iubit, l-am aşteptat. Ciupercarule îti spun ADIO ACUM. ADIO CASĂ DE PIATRĂ, ADIO RÂU. P.S. DACĂ AI ŞTI TU CÂTĂ IUBIRE ÎŢI PUTEAM EU OFERI, CÂT DE MULT TE-AM IUBIT, CÂT DE MULT MI-AM DORIT SĂ FIU CU TINE, CÂT DE MULT AM VRUT SĂ NE FACEM VIAŢA FRUMOASĂ AMÂNDOI, CÂT DE MULT MI-AM DORIT SĂ FIU CIUPERCĂREASĂ. Aici închei, spunându-ţi că nu mai am deloc aşteptări din partea ta, pentru că azi mi-ai spus ceea ce trebuia să-mi spui demult, iar eu atunci nu îţi scriam atât de mult să te tot necăjesc deoarece nu era cazul. Ascultă acum melodia ploii de afară, e aşa de placută şi de rafinată. Se aude ca nişte clinchete suave de clopoţei.....… ADIO * Răspuns neexpediat: Melodramă, dar la tine şi melodrama este de bună calitate, ca la Sarita Montiel, asta pentru că eşti o femeie inteligentă. Când ţi-am spus că sunt singur, eram singur, eu nu mint, ştiu ce spun, chiar dacă atunci, sau peste câteva zile aş fi avut norocul să am pe cineva la mine, în casa de beton..., în casa de piatră, tot singur aş fi fost. Casa de piatră este un sanctuar, un templu în care poate intra oricine, dar nu oricine are şansa să intre. Tu ai fost primită cu drag, singura ce i-a trecut pragul, până acum, dar ai adus cu tine prea mulţi nepoftiţi, invitaţia era nominală, şi tu ai venit cu rudele, cu prietenii rudelor, cu prietenii tăi şi prietenii prietenilor tăi. Plus morţii de pe strada ta. Casa de piatră este un templu special, dar puţin încăpător. Singurătatea nu se determină după prezenţa fizică a cuiva lângă tine, prezenţa cuiva în inima ta determină bucuria de a nu fi singur. Ai auzit de singurătate în doi?