Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Maria şi-a adus aminte de mine, de fapt nu mă putea uita. - Nu-ţi scriu pentru că sunt obsedată, am înţeles ce era de înţeles. Îţi scriu deoarece nu mă pot opri din plâns. M-a sunat prietena mea, care e pacientă veche la neurologie. A vrut să vorbească cu mine, suferinţa ei m-a dat peste cap. Aşa păţesc de câte ori merg pe la ea, poate din cauza asta de când soţul ei a "plecat" am fost doar o singură dată la ea, iar ea are nevoie de mine, mult de tot. Ruşine mie! Mi-a spus că nu poate nici în curte să stea, că orice lucru îi aminteşte de soţul ei, că are un gol în suflet pe care nu poate deloc să-l umple. Fiica ei e ocupată mereu cu diferite proiecte. Doi oameni frumoşi, ea pedagog, el inginer, nu şi-au dorit decât să-şi trăiască povestea lor de dragoste, simplu şi discret. Erau prietenii mei şi ai fostului soţ, cei mai buni. Un om deosebit care şi-a iubit mult soţia, care a stat alături de ea, ea având scleroză în plăci. Apoi el s-a dus. Un nenorocit de cancer l-a dus într-un an de zile. Povestea lor a fost ca filmul Love story, dar mai tragic. Ea a ramas singură şi suferindă şi nu-l poate uita. La înmormântare nu am fost în stare să merg, am fost doar în priveghi şi am stat 10 minute, dar acele 10 minute mi s-au părut o eternitate. Nu i-am dus coroană, nu le suport, eu dacă aş muri nu aş vrea coroane şi nici să fiu descoperită, şi cel mai tare m-ar durea suferinţa mamei mele, aşa cum nu mă înţelege, e singura care m-a iubit mereu, în rest am avut doar parte de amăgiri. I-am dus un buchet de flori, apoi mi-am luat prietena în braţe şi am încercat să-i iau puţin din durerea ei imensă, să o împartă cu mine. Am plâns amândouă. Era şi fostul soţ acolo. La un moment dat ni s-au întâlnit privirile, avea ochii roşii, era trist rău, îmi era milă de el, aş fi vrut să-i spun că-mi pare rău de suferinţa lui, am simţit în ochii lui ceva ce nu pot descrie, dar ceva ce numai noi doi ştiam. Plângeam, dar cred că plângeam şi pentru suferinţa mea, el se uita la mine, eu îmi ţineam prietena în braţe. Apoi i-am spus la ureche că trebuie să plec, nu mai suportam să stau acolo, nu suportam privirea lui, nu mai suportam suferinţa prietenei mele, nu mai suportam să-l văd pe prietenul nostru în acel nenorocit de coşciug, un om atât de sensibil care nu voia să meargă deloc la medic şi care a suferit atât de mult. Am plecat, iar de atunci doar o dată am mai fost la ea. Azi am vorbit cu ea la telefon până a obosit. Am simţit-o obosită şi i-am spus că o las să se odihnească, dar cu siguranţă voi merge la ea. Cele care mă sună mereu nu-mi sunt decât cunoştinţe, prietene am puţine, dar prieteniile din copilărie sunt trainice pentru că atunci când eşti copil eşti inocent şi nu ai niciun interes să devii cu cineva prieten (o singură prietenă m-a trădat rău de tot, cea care este acum cu fostul meu soţ ). Mi-am dorit şi eu ca orice femeie să am pe cineva lângă mine, să nu fiu atât de singură dar mie nu mi-a fost dat aşa ceva. Eu am avut parte de frânturi de fericire ca apoi să fiu părăsită şi să sufăr ca un câine. Să mă ierţi că ţi-am scris, promit că nu-ţi voi mai scrie, dar repet nu e obsesie, e doar acel ceva care m-a apropiat de sufletul tău cu care eu puteam comunica atât de bine. Ce să spun? Cineva ma suna dimineaţa, îi păsa de mine, mă răsfăţa, domnule eu nu eram obişnuită cu aşa ceva. Acum te rog să nu mă crezi obsedată, eu am înţeles tot. - Ai înţeles mult, esti o fată super inteligentă, şi tu ştii asta, mi-ai fost dragă, şi îmi mai eşti şi pentru asta, dar în cele şase luni de iubire m-ai obosit cu încăpăţânarea ta şi cu aceleaşi poveşti de n-am mai putut să merg mai departe. Tu nu mi-ai povestit decât de morţii tăi, de suferinţele tale şi ale prietenelor tale, ale rudelor tale, mi-ar fi plăcut să-mi spui că ai cărat greu de la piaţă şi nu ai găsit un taxi, că ţi-a călcat câinele, scăpat din lanţ, toată salata, că ţi-a ieşit bine dulceaţa, că ţi s-a ars becul din bucătărie, că ţi-ai ars o bluză cu fierul de călcat, că te dor spatele de cât ai curăţat legume, ...că... Ţi-am spus să faci ceva cu diabetul, n-ai făcut nimic, te-am rugat să ne întâlnim, am înţeles că aş regreta şi aş fugi, gândeşte-te Maria, am încercat câteva luni de zile, nu să te modelez, ci să te fac să îţi vrei binele, să faci ceva pentru asta. Tuturor ne mor oameni dragi, toţi avem suferinţe devastatoare, dar, cel puţin eu cred că aceste traume ar trebui duse cu mai multă demnitate şi discreţie, să vorbim extrem de rar de ele. Pe de altă parte eşti o femeie atât de talentată, scrii atât de frumos cum nici nu crezi, scrii minunat, eu deja am scris 70 de pagini la o nouă poveste, mult mai complexă, şi este şi povestea noastră acolo, aşa paralelă cu viaţa cum e ea, dar nu scriu, deocamdată, decât pentru a mă elibera de trăirile mele incomplet împlinite, mă gândeam că atunci când va fi gata, vei fi prima cititoare a poveştii complete, tu ştii să citeşti, şi asta este o artă, un har pe care tu îl ai, dar cine ştie ce va mai fi??? Cu drag, cel care te-a preţuit mai mult decât crezi tu, şi pe care l-ai beştelit mai mult decât merita,, dar nu s-a supărat. - Mulţumesc mult pentru mesaj! Apreciez mult că mi-ai scris.Ai dreptate în tot ce ai scris. Trebuie să mă schimb, dar acum de când te-am pierdut nu mai am putere. Eu sunt o femeie foarte sensibilă, asta sunt eu. Ştiu că te-am obosit şi-mi pare rău. După ce îmi dau examenul din vară, vreau să merg la o clinică în Cluj, am vorbit acolo şi mă primesc. Trebuie să-i sun cu o saptămână înainte să-mi facă o programare. Mi-e dor, dar un dor rău de tine şi nu e deloc obsesie. Aş vrea să ştii un lucru, eşti singurul om cu care am povestit despre problemele mele, depre suferinţele mele, cred că trebuia să le las acolo în mine, nu trebuia să te obosesc cu nenorocirile mele. Ţi le-am spus pentru că am adunat multe, iar tu mi-ai arătat că mă înţelegi. Mai mult de atât, cred că nu a fost timpul să-ţi spun atât de multe despre mine, trebuia să-mi rezolv singură problemele. Cât priveşte prietena mea îşi duce demnă suferinţa, eu o admir pentru asta, dar eu înţeleg că prietenie e atunci când eşti alături de cel pe care-l consideri prieten, la greu. - Să fii convinsă de un lucru: dacă eu eram şi acum alături de tine, tu nu ai fi făcut nimic din ce ai făcut pentru tine, si de care mă bucur din toată inima, dacă, într-adevăr ai făcut. Mai avem multe de ne spus, cred că ni le vom spune, dar ocupă-te de tine, este păcat să-ţi refuzi bucuriile, doar pentru că ai o suferinţă grea, de fapt nici nu este cea mai grea suferinţă ce o poate duce un om. Ajută-te singură, este cel mai sigur ajutor ce-l poţi primi. Luptă-te pas cu pas şi vei izbândi. Gânduri bune, Maria! - Eu îţi spun doar atât şi ştiu că nu e bine să spui de prea multe ori. TE IUBESC MULT! Mulţumesc pentru sfaturi şi mai scrie-mi. O seară plăcută! - Mulţumesc, la fel şi ţie, copilă! Mai vorbim. * - Nu te-ai pus la somn? - Încă nu, abia mi-am terminat mâncarea. - Şi ce-ai gătit bun? - Ciuperci şi supă de pui, mâine fac ficăţei de pui, pentru ciuperci - Ciuperci? bun! să aduc un vin? - Poate sămbătă seara vii să le guşti fără vin - Poftim??? eu am glumit nu vreau să deranjez! - Eu nu. - Îţi va face plăcere să vin, sau vrei să-mi faci mie o bucurie? - Va fi şi bucuria mea, deopotrivă. Însă nu te slăbesc cu ceea ce trebuie să faci, pentru tine - Hm... chiar mi-e dor de tine îmi dai emoţii - Şi mie mi-e dor, dorinţa asta am avut-o mereu în inimă, dar, abia acum, că am văzut că ai făcut ceva pentru tine, şi vrei să faci şi mai multe, m-am hotărât să mai încerc o dată, este modul meu de a te ajuta, de fapt de a-ţi îndepărta din sufletul tău încercat suferinţa pe care ţi-o provoc eu, în rest, nu pot mai mult. - Adică, nu poţi să mă iubeşti? La asta te referi? - NUUUUUUUUUUUUUUU!!! IAR ÎNŢELEGI AIUREA! NU ASTA AM SPUS! - Păi eu dacă vin nu pot să nu te îmbrăţişez. - Doar că nu vom relua vechiul mod de viaţă, am mult de lucru şi am nevoie de linişte, ne vom întâlni din când în când şi ne vom îmbrăţişa, evident, crezi că eu nu-mi doresc acest lucru??? - Mă doreşti în braţele tale?