Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

După înmormântare m-am întors la "Canal", până la urmă am fost înţeles de politrucul şef, care, cred, mai mult nu voia să aibă evenimente decât îi păsa de mine, am petrecut aproape toată vacanţa rămasă, cu Veronica, sentimentele noastre se consolidau în fiecare zi care trecea, suferinţa ei ne însoţea permanent, după o perioadă în care am rămas alături de ea şi mama ei, am plecat pentru scurt timp la munte la o mătuşă care a încercat şi ea alături de mine să îndepărteze cât mai repede durerea devastatoare ce o stăpânea pe fetiţa de pe bordură, cum îi spuneam uneori, sugerând cu faţa inertă, stăpânindu-mi râsul, că ea m-a agăţat aşteptându-mă pe bordură, la marginea drumului. Evident era o glumă, aveam să o dovedesc, aveam să ne-o dovedim, aripa morţii se retrăgea încet, fericirea noastră răzbătea cu nerăbdare prin mantia suferinţei încă prezentă în viaţa ei, mereu m-am întrebat ce am trăit eu atunci, cât de intense au fost trăirile mele în comparaţie cu ale ei, răspunsul aveam să-l aflu peste ani, cand mi-am pierdut şi eu un părinte, tatăl meu plecând să se odihnească, urmând zile, luni în care îmi trăiam durerea în singurătate, eram un adult călit în multe întâmplări, sufeream, şi parcă nu aveam nevoie de nimeni în preajma mea. Cred că rezistenţa la suferinţă este mai puternică odată cu înaintarea în vârstă. Veronica avea atunci doar nouăsprezece ani. După acest al doilea text a urmat iarăşi o perioadă de tăcere, mai scurtă, dar următoarea întâlnire avea să-mi aducă doar bucuria poveştilor lui Cristian, fără nimic scris. - Mă bucur ori de câte ori ne întâlnim, chiar dacă nu-mi aduci nimic scris, poveştile tale sunt o sursă inepuizabilă de viaţă, pentru mine, povesteşti excepţional, ai un har deosebit, doar când scrii te mai poticneşti... Dacă aş putea reţine tot ce-mi povesteşti, să recreez după aceea evenimentele... ar fi nemaipomenit. - Dar pe unde ai ajuns cu povestea, în ce perioadă eşti? - Am scris tot ce mi-ai dat tu, nu am modificat faptele, şi pe urmă am început să povestesc de la mine, din memorie, întâmplările auzite la ultima întâlnire. - Perfect, şi pentru mine e mai simplu aşa, nu pot mereu să scriu. - Am continuat din amintiri întoarcerea la "Canal", fentarea acceptată de politrucul şef... - Ieremia se numea. - Nume predestinat, nume de slugă. Aici îmi lipseşte o perioadă din viaţa voastră, anii de facultate, nu-i ştiu la detaliu, nici nu am de unde să-i ştiu, nu prea mi-ai povestit. Ştii ce mi-a plăcut în mod special din cele de până acum? Maturizarea ta la moartea socrului, conştientizarea evenimentului trist ca reper ce delimitează două perioade esenţiale din viaţă. De obicei delimitarea este asimilată cu primul act sexual, prima dată când faci dragoste este momentul când devii bărbat sau femeie, după caz. La tine a fost cu totul altceva, incredibil de frumos. - A mai fost ceva, tot atunci, care mi-a întărit convingerea schimbării esenţiale din viaţa mea. După iertăciunea rostită de preot, a vorbit o verişoară de-a Veronicăi, care mi-a încărcat umerii mei abia ieşiti din adolescenţă, cu povara responsabilităţii dirijării destinelor unei familii, cea a iubitei mele, formată din Veronica şi mama ei: - De aici înainte prietenul fiicei celui pe care-l îngropăm azi va trebui să aibă grijă, ca un cap al familiei, de cele două femei rămase, prea devreme, fără soţ şi tată. - Impresionant! Tu ai terminat facultatea înaintea Veronicăi, ce ai făcut în acel an? - Eram căsătoriţi, la repartiţia ceauşistă familia era un criteriu important al obţinerii locurilor de muncă, Veronica era şi însărcinată, m-am mutat în casă cu soacra, şi, din salariile mele, primele mele salarii, am făcut în casa lor o baie adevărată, am cumpărat tot, voiam ca soţia mea să aibă, când va naşte, condiţii normale de trai, un confort ce era necesar pentru o minimă igienă. A fost o primă realizare a mea, Veronica a născut băiatul, şi, după două luni, a plecat să-şi susţină examenele din ultimul an. Şi-a luat examenul de diplomă, a primit repartiţia tot aici, eram o familie tânără şi dornică de afirmare. Am muncit mult, lucram în aceeaşi secţie a colosului industrial al judeţului, ea lucra la T.E.S.A., eu în producţie, treptat ne-am câştigat un loc al nostru în uzina cea mare, ne-am făcut mulţi prieteni, ne înţelegeam bine cu toţi, eram îndrăgiţi atât de colegi cât şi de muncitori. Copilul creştea, vieţile noastre păreau a fi rânduite pe un drum cel puţin promiţător. - În acea perioadă ne-am cunoscut , atunci s-au intersectat, pentru prima dată, drumurile noastre. Eram şi eu debutant în marea uzină, aveam câţiva prieteni comuni, unii s-au mai adăugat, apoi cu Veronica am devenit colegi în atelierul de proiectare, erau vremuri frumoase, eram tineri şi orice era posibil de atins, pentru noi. - Aşa-i, erau vremuri stabile, predictibile, îmi amintesc chiar că aveam un calendar al evenimentelor grupului de prieteni, toate aniversările erau trecute acolo, am jucat chiar optsprezece ore cărţi, lucram şi sâmbăta, două sâmbete pe lună, abia se inventase s.r.l. - ul, ne bucuram de el, aveam bani dar nu prea aveam ce să cumpărăm cu ei, cumpăram un kilogram de cafea adusă din Siria, de cei ce munceau acolo, cu opt sute de lei, sumă ce reprezenta un sfert din venitul meu lunar, făceam palincă în cazanul de fiert confecţionat în marea uzină, cazan performant, cu pereţi dubli, între care era apă pentru a nu se lega borhotul de fundul cazanului, mi-am schimbat carcasa maşinii de spălat neautomate, cu una de inox, confecţionată în marea uzină, tablă era la discreţie în depozitul secţiei, lucram în schimburi de noapte pentru a raţionaliza consumul de energie din cauza frigului ucigător, alergam printre maşini-unelte, în miez de noapte, să ne încălzim, mituiam paznicul din livada C.A.P.-lui să furăm prune, cu risc maxim, pentru a face ţuică, furam curent cu ecranarea câmpului magnetic din contor, sau cu cârlige agăţate pe firele din consolă, înainte de contor, furam lemne din pădurea de stejar a oraşului, plăteam la Ocolul silvic trei metri cubi, şi, cu ştirea vinovată a pădurarului, tăiam doisprezece, muncă de ocnaş, trebuia făcut un lucru curat, tăiam falnicul stejar cu fierăstrăul, apoi scoteam cu securile cioata până când nu mai rămânea nicio urmă, mituiam doctorii din policlinică cu ţuică, rar aveam cafea pentru asta, stăteam la cozi interminabile pentru portocale, dădeam şpagă fără nicio reţinere pentru a obţine o pereche de cizme din piele, lucrătorii din comerţ erau o castă specială a societăţii, practicau barterul pentru bunăstarea lor, rar erai acceptat în sistem, cine avea relaţii putea să obţină o maşină automată de spălat, un televizor color, un frigider sau o ladă frigorifică în care să-şi depoziteze carnea rezultată din sacrificarea unui porc sau a unui viţel care scăpa, cu riscuri, înregistrărilor autorităţilor, prindeai o jumate de viţel, erai asigurat cu carne pentru o lună de zile, dacă nu aveai relaţii, beai Pepsi Cola doar în vacanţele petrecute pe litoral, eventual cu bilete obţinute prin sindicat, arahidele erau, de asemenea, doar ale celor cu pile, sau ale celor ce puteau să meargă la mare, bunurile chinezeşti erau considerate, şi chiar erau pe vremea aceea, mult mai bune decât ale noastre, tenişii lor se găureau în talpă, dar nu se dezlipeau, flanelele, lenjeria, jucăriile, toate erau mai bune decât cele româneşti, erai privilegiat când, la sărbători mai ales, ajungeai să cumperi aşa ceva.