Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

În sfârşit, după mult timp, am primit continuarea poveştii lui Cristian, un text scurt, mai mult o prezentare a faptelor, text pe care l-am prelucrat si continuat din amintiri. "Am căutat-o trei zile, joi, vineri şi sâmbătă, eram întruparea suferinţei din dragoste, căutam mecanic, treceam încrezător pe holuri, priveam cu atenţie, dar, nimic. Mi-am pus speranţe în discoteca de sâmbătă şi duminică, eu eram organizatorul, cu un Mayak, o mică staţie de amplificare şi două difuzoare de care ar râde orice amator acum, făceam o treabă pentru care eram îndrăgit şi invidiat în acelaşi timp. Două zile de căutări şi aşteptări fără rezultat. Luni dimineaţa am reînceput căutările pe holuri, suferinţa mea se agravase, şi, în pauza mare mi-am spus că sigur ea nu iese din sala de curs, de aceea nu o găsisem. Însufleţit de noua strategie am început să deschid uşile sălilor scanând în viteză chipurile celor dinăuntru. După multe uşi deschise şi sute de chipuri văzute îmi pierdusem speranţele, aproape îmi venea să renunţ, când deodată, inima mea tristă a început să o ia la goană, picioarele nu mă mai ascultau, voiam să fug dar nu puteam. Pe hol, fetiţa venea direct spre mine. - De ce eşti aşa alb la faţă? Ţi-e rău? Îţi aduc un pahar cu apă? Și chiar s-a pornit să facă rost de un pahar cu apă să mă salveze... Am apucat-o de mână spunându-i: - De patru zile te caut, unde te-ai ascuns, de nu te-am văzut? Nu ai fost la cursuri? Cum te cheamă? Eu sunt Cristian, Cristi pentru prieteni. Nu spunea încă nimic, mă privea direct, fără a avea intenţia de a pleca, eram foarte aproape, îi simţeam respiraţia accelerată şi mi-a spus: - Mă cheamă Veronica, dar prietenii îmi spun Vero. Deodată m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o scurt pe buze, aşteptându-mă să primesc cel puţin o palmă pentru îndrăzneala mea, dar, şi acel moment avea să mă urmărească toată viaţa, Veronica s-a apropiat din nou, s-a înălţat uşor, sărutându-mă, sărutându-ne îndelung. Clipe unice, magice, fericire fiind un cuvânt prea sărac pentru cele trăite în acele secunde ale iubirii pure, de netăgăduit. - Aşa faci cu toate fetele la prima, sau mă rog, la a doua întâlnire?... dar ce spun, şi eu am cam lut-o razna. - Parcă te cunosc de când mă ştiu, mi-a fost dor de tine, m-am îndrăgostit de tine, te iubesc cu adevărat şi nu fac aşa ceva cu toate fetele, de fapt cu niciuna nu am mai păţit la fel. - Cred că am înnebunit şi eu, la fel simt, te ştiu parcă demult, mi-a fost dor să te întâlnesc şi... iar ne-am sărutat. Pauza se terminase, eram singuri pe hol, într-o linişte de început de lume şi atunci i-am şoptit la ureche: - Hai să plecăm de aici, nu mai am chef de şcoală, azi. Ne-am aşezat pe o bancă din parcul institutului, povestindu-ne grăbiţi cât mai multe din vieţile noastre, încercând să ne cunoaştem. Ne reveniserăm din emoţia copleşitoare ce ne-a stăpânit cu ceva timp înainte, în pauza următoare ne-am dus fiecare în sala de curs, ne-am luat lucrurile şi am pornit-o la plimbare. - Ai găsit-o, nebunule! mi-a aruncat Radu, colegul meu, când îmi luam caietul şi pixul. Dispari, îţi iau eu cursurile! Hai du-te! - Ne-am prins de mână şi ne-am plimbat mai mult de patru ore, povestindu-ne, amestecate, episoade din viaţa noastră anterioară. Începuse o poveste, o iubire teribilă ne-a luat sub aripa ei ocrotitoare, toate celelalte lucruri rămâneau în umbră, nimic nu mai era la fel de important, ne descopeream, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, privire cu privire. - Hai la mine în cameră să mâncăm, mi-a spus ea ruptă de foame, am nişte şniţele de căprioară, aduse de acasă, te servesc cu drag! Până la urmă a adus mâncarea în parc, mâncam, râdeam, pluteam, eram fericiţi. Nu ne venea să ne despărţim, dar, aproape de miezul nopţii ne-am dus fiecare la camera lui. - Te-am dat dispărut, nebunule, au sărit colegii de cameră pe mine, când am deschis uşa. - Mai flăcăi, să ştiţi că mult nu mai stau cu voi, am găsit-o, am sărutat-o, sunt îndrăgostit şi fericit. A doua zi, în prima pauză i-am cunoscut colegele apropiate, iar în a doua pauză am dus-o în sala noastră de curs, prezentându-i-l pe Radu, prietenul meu. - Eu aşa ceva nu am mai văzut, tipul ăsta, şi arătă cu degetul spre mine, s-a îndrăgostit lulea, dintr-o dată, ai grijă de el! - Mi-a spus că tu eşti cel mai bun prieten al lui, aşa că-ţi voi dezvălui un secret: - Şi eu m-am îndrăgostit nebuneşte de el, nu mi-e teamă ca o să-şi ia lumea în cap, cum se spune, am sentimentul că-l cunosc de foarte multă vreme, toată noaptea m-am gândit la el, spuse Veronica sărindu-mi la gât şi sărutându-mă. - Mi-e clar, încă nu m-am trezit, merg să mă spăl cu apă rece, spuse Radu râzând. Radu, bunul meu prieten Radu... după trei ani aveam să-i fac cunoştintă cu o studentă de la filologie, cea care avea să-i devină soţie. Veronica, buna mea iubită şi apoi soţie, Veronica! Ce vremuri frumoase, ce studenţie perfectă aveam să trăiesc! Ne căutam cu disperare, ne aşteptam cu încredere, ne doream cu nerăbdare, acestea erau coordonatele în care se derula viaţa noastră din momentele acelea de început, eram mereu împreună, mâncam împreună, învăţam împreună, ea era mai silitoare şi acest lucru m-a dus şi pe mine în sus, i-am cunoscut prietenele, ea mi-a îndrăgit prietenii, întotdeauna baieţii îndrăgesc sincer iubitele prietenilor lor, fetele mai devin şi geloase uneori, în orice caz, povestea noastră era de notorietate, eu, Cristi, gagicarul politehnicii, am picat secerat în braţele unei boboace. Exact aşa era, eram pierdut, în vacanţa de iarnă i-am cunoscut părinţii, ea pe ai mei, şi tocmai atunci, în prima vacanţă de vară de când o cunoşteam, toţi baieţii din an am luat drumul canalului Dunăre-Marea Neagră, obiectiv politic pentru măcinarea voinţei tineretului studios. Nu munceam cine ştie ce, dar prezenţa era monitorizată la sânge de politrucul supraveghetor, cel care răspundea atât de studenţi cât şi de profesorii care ne însoţeau. Acolo am primit vestea, scrisoarea în care Veronica mă anunţa că tatăl ei era pe moarte, şi, dacă pot, să merg să-l mai văd în viaţă. Politrucul şef nu mi-a dat voie, spunea că nu ţin cu el asemenea trucuri, să-mi văd de muncă, am luat o decizie simplă, cu risc mare, am părăsit colonia fără aprobare, eram îndrăgostit şi ea mă chemase să-i fiu de ajutor. Am străbătut toată ţara, am ajuns la o zi după moartea prematură a tatălui ei, avea doar 48 de ani, când am intrat în camera unde toată lumea suferea, amândouă, Veronica şi mama ei, mi-au sărit în braţe, lăsând lacrimile, stăpânite până atunci, să curgă, plângând în hohote, tristeţea era cumplită, şi, atunci, cu o intensitate uriaşă am simţit că m-am maturizat, eram un bărbat, devenisem bărbat, copilul fluşturatic şi aventurier mi-a făcut cu mâna şi a dispărut, aveam să înţeleg ce înseamnă viaţa adevărată, cu suferinţe grele şi bucurii scurte, cu responsabilităţi asumate şi sentimente puternice.”