Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

- Ştii ce mi-a plăcut? Ai băut o cafea cu mine. Ştii ce mă demotivează? Nu ştiu nimic despre tine. Ştii ce mă motivează? Eşti o femeie inteligentă, scrii într-o limbă română elegantă, corectă şi eşti singură. Simt singurătatea în jurul meu, precum peştele pe uscat, apa. Asta pentru ca şi eu sunt, mă simt, extrem de singur. Mi se întâmplă asta de câţiva ani. Speram ca divorţul să-mi îndepărteze această singurătate. Încă nu s-a întâmplat. Poate este prea devreme, poate nu sunt eu pregătit, poate destinul nu mi-a arătat faţa lui frumoasă, generoasă. Nu ştiu. Ştiu doar că nu îmi este frică să vorbesc de trăirile mele, simt când celălalt merită, stie să asculte, nu mă plâng în smiorcăieli dezgustătoare, mai aştept. Regret că nu trăieşti mai aproape, mult mai aproape. Fără patetism, te-aş căuta. Dar aşa, rămâne virtualul. - Da, înţeleg... e mai simplu abandonul, sunt mai la îndemână renunţările decât lupta! Mai ales că nici nu poţi şti ce te-aşteaptă la capătul ei. Probabil că referirea ta la perversiunea intelectuală a virtualului voia să spună că, uneori, ne putem construi mental, nişte imagini despre celălalt care la confruntarea cu realitatea să fie dărâmătoare sufleteşte! Da, e posibil... Îndrăgostirea în virtual, şi-apoi, dezîndrăgostirea în fapt, de nevoie, trecând prin febra durerii nu e de neglijat! Ştii despre mine exact atât cât ai vrut să ştii, ţi-am răspuns, sincer, la tot ce m-ai întrebat. Şi eu simt şi urăsc singurătatea. Sunt o fiinţă afectivă şi loială. Cum să nu te doară dimineţile pustii şi serile care se lasă peste tine ca un văl sufocant?! Am încercat să înving stările direct tâşnitoare din singurătate. Nu e simplu, cred că mai-binele e musai să vină! Mă încăpăţânez să cred în el, chit că dezamăgirile nu mi-ar da dreptul acesta. Ştiu însă, cât de frumoasă e viaţa şi iubirea împărtăşită, şi-atunci, da... trebuie să accept asumarea efortului şi-a încercării. Ştiu şi cred că viaţa şi iubirea se pot trăi frumos la orice vârstă! E nevoie de puţină claritate în decizie, ceva mai mult curaj şi încredere în drumul posibil. A vorbi despre stările tale, despre binele şi răul care-ţi populează viaţa înseamnă nu doar curaj, ci şi înţelegerea corectă a faptului că fiecărui om normal i se întâmplă câte ceva, că toţi ne poticnim şi că ne putem ridica, numai dacă voim asta din toată puterea noastră. Nu e uşor să o iei de la capăt în urma câte unui eşec, dar e minunat când reuşeşti, în cele din urmă, să dai forma visată norocului tău! E important să-l recunoşti şi să te apropii de el cu blândeţe şi înţelepciune. Mă mir că un om ca tine, care simte frumos şi înţelege profund, pune ierarhic lucrurile nepotrivit! Nu voi înţelege, şi deci nici accepta, că o distanţă în km contează mai mult decât o apropiere afectivă. Nu voi considera km. decât o problemă de timp şi de opţiune atâta timp cât e vorba de dorinţa unei relaţii serioase! Pentru o relaţie de weekend, da, distanţele contează destul de mult... Obosesc, îndepărtează în timp. - Eşti ţigancă, acum chiar eşti ţigancă. (cu ţigancă eu alint, cuvântul este un alint). Poate nu este vorba de abandon, poate este frica cea care mă face să revin mereu în virtual, perversiunea intelectuală nu este la fel de vulgară precum cea fizică, este, aşa cum ai spus, o amăgire, o construcţie împotriva firii, într-un fel, nu spun că nu poate deveni, cumva, cândva, un edificiu real, însă este foarte greu. Dar, ca orice perversiune, oferă şi bucurii tainice, curate chiar, intense, în orice caz, de trăit, oricum. - Dacă e alint, bine, fie! Sunt ţigancă!!! Dacă e puţină neobrăzare, prin insistenţă, sunt ţigancă, recunosc , de asemenea. Doar pentru a-mi exprima propriile convingeri, nu pentru a influenţa, că nu e bine şi nici de dorit. Omul are, fiecare, de-acum, gândurile lui, certitudinile lui şi ezitările lui. Iar de-o dirijare a gândurilor, nici nu poate fi vorba! Lasă frica, alege afundarea în real, preferă viaţa adevărată! E singura aducătoare de bucurii trainice! Ce este aceea o senzaţie de bine, imaginată şi netrecută prin filtrul privirii, prin memoria mâinii, prin bucuria atingerii?! Foloseşte-te de virtual, doar pentru a-ţi găsi drumul. Deschide-te spre iubirea adevărată şi asumă-ţi, dacă este cazul, şi eşecul. Dar nu acela spre care să mergi orbeşte, ci acela care cuprinde în oferta lui iniţială frumuseţe şi convingerea că e posibilă şi împlinirea. Decât amânări şi renunţări, decât speranţe şi renunţări, e de dorit încercarea cu toate riscurile ei. Şi eu mă feresc de riscuri, dar simt că prin asta şi pierd mult! Şi eu mă tem de eşec fiindcă îmi trebuie un secol să mă realcătuiesc... Mă fac bucăţele mici, mă sparg ca un vas de sticlă când vreo iubire neîmplinită mă trânteşte la pământ! Dar nu mai vreau singurătate, nu mai vreau sărbători în care să mă afund în lectură, ceea ce pot face şi altădată, numai să nu-mi plâng de milă sau să uit că sunt, nefiresc, singură într-o casă pustie în care nimic nu poartă amprenta bucuriei. - "Şi eu mă tem de eşec fiindcă îmi trebuie un secol să mă realcătuiesc... Mă fac bucăţele mici, mă sparg ca un vas de sticlă când vreo iubire neîmplinită mă trânteşte la pământ! Dar nu mai vreau singurătate, nu mai vreau sărbători în care să mă afund în lectură, ceea ce pot face şi altădată, numai să nu-mi plâng de milă sau să uit că sunt, nefiresc, singură într-o casă pustie, în care nimic nu poartă amprenta bucuriei." - Ce frumos! Ce ape limpezi are oglinda... Am recitit de câteva ori rândurile astea, sunt minunate! - Mulţumesc! Doar nişte gânduri, acolo! Dar reale, care colindă prin mine, din păcate, deşertic încă! Sunt teribil de sâcâită, ştiu, şi, decât intrarea de formă într-o poveste fără farmec şi fără culoare, din care să tânjesc după lumină ca şi acum, mai bine, cumpănită şi, poate cu folos în aşteptare încă! Va fi soare şi pe strada noastră!... Să dai de ştire când se aprind a miracol şi bucurie, în viaţa ta, beculeţele speranţei coapte! Ies acum. Îţi doresc noapte bună, cu vise care să te poarte în lumină!