Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I - Vieți paralele

Exista un singur lucru care umbrea relaţia noastră, la început mai puţin, nu am luat în seamă, îmi era tare dragă şi nu prea vedeam altceva, treptat nici ea nu se mai ferea şi nici eu nu mai eram atât de orbit de dragostea ei, aşa că am început să mă îngrijorez, observând mai atent obiceiul ei de a bea cam mult, şi mai ales tărie. - Eu nu beau! - Atât mi-ar mai trebui. - Să nu văd alcool în faţa ochilor! erau replicile ei tranşante la început, apoi - Cum am putut să beau aseară!, - Ce gust rău am în gură, nu mai beau niciodată!, - Nu beau vin, mi-e rău după el, la o vreme când hotărârea ei de a ascunde deprinderea s-a mai tocit, şi, în cele din urmă, viciul a triumfat şi o serie de fapte aveau să mă întristeze foarte tare. Eram în bucătărie, găteam împreună, am băut un coniac, am servit-o şi pe ea, şi din când în când dispărea în dormitor, întorcându-se tot mai băută. Cunoşteam aceste manevre ieşite de sub control ale celor dependenţi de alcool, ei având impresia că sunt foarte inteligenţi şi dibaci şi nimeni nu ştie adevărul, la un moment dat sticla cu coniac a dispărut cu totul din bucătărie, era dovada pirderii complete a autocontrolului, mi-am făcut drum în dormitor când ea era întoarsă în bucătărie, am căutat sticla şi am avut surpriza să mai găsesc încă una, plină, ascunsă în geanta ei. M-a întristat enorm descoperirea, m-am închis în mine, nu puteam să-i spun pe faţă ce ştiam, am sugerat doar că nu e bine ce face, s-a făcut că nu pricepe, retragerea mea era tot mai evidentă, cred că şi-a dat seama de ce, a încercat să repare cumva situaţia, declanşând un preludiu prelungit, mângâindu-mă pe tot corpul, centimetru cu centimetru, fără nici un rezultat, muţenia mea era atât de acuzatoare încât , la un moment dat, s-a ridicat să plece spunând ca ea nu poate dormi în pat cu un iceberg. I-am spus să rămână până dimineaţă că plec eu în cealaltă cameră, fără să-i dau vreo explicaţie. Când m-am întors de la muncă era plecată, cu toate lucrurile ce le adusese, în timp, în apartamentul meu. VII După plecarea ei, discuţiile cu Maria, deşi ar fi trebuit să se dezvolte, aveau să intre, încet, încet într-o nouă fază, dialogului luându-i locul un monolog obsesiv. - M-am gândit în seara asta la noi. La mine, la tine. HEI!!!!!!!!!! Eşti un om norocos şi cred că ai avut o viaţă frumoasă, doar în ultimii opt ani totul s-a dus, dar, cum ţi-am mai spus, de copilul tău nu te poţi despărţi niciodată. Supărarea vine, trece, dar legătura dintre un părinte şi un copil nu se poate şterge, decât dacă oamenii sunt prea încuiaţi, voi doi fiind oameni inteligenţi aţi stat liniştiţi, şi împăcarea, eu am ştiut că o să vă împăcaţi, a venit aşa cum trebuia să vină. Pentru mine a fost una dintre cele mai emoţionante situaţii. Dacă te-ai fi auzit cât ai fost de fericit când mi-ai spus: " MI-A SCRIS FETIŢA". Ţi-am simţit emoţia în glas, nu puteai să o ascunzi, nici măcar la telefon. Conversaţia dintre voi a fost, după cum mi-ai spus, aşa cum trebuia să fie, fără aduceri aminte, fără explicaţii. Dacă a fost aşa, ai procedat corect. Aţi fost superbi. Felicitări pentru amândoi! Mă bucur mult pentru tine, mă bucur că ai din nou ceea ce ai tu mai de preţ pe lume! Azi a venit nepoata şi s-a aşezat lângă mine, dar nu a stat mult, a plecat. Eu nu pot să aştept nimic, noi nu ne-am certat, răceala ei a venit treptat, aşa simte. Asta înseamnă să nu fii părinte. Nu eşti iubit, chiar dacă ţi-ai da şi sufletul din tine, ţi-l ia şi ţi-l sfârtecă în mii de bucăţi, cu nepăsare. Mi-e greu crede-mă, mi-e foarte greu, mi-e greu pentru că mie îmi lipseşte liniştea şi iubirea. Pe tine mi-e şi frică să te iubesc. Am sentimente puternice pentru tine, dar încerc să le ţin în frâu cât pot. Mi-ai spus de câteva ori, foarte uşor, că alegi singurătatea. Incertitudinea asta nu-mi dă pace. Nu ştiu ce am, dar nu mă simt bine în casa mea, eu mă simţeam bine, ştiam să mă bucur de sărbători, le aşteptam cu drag, îmi aranjam casa frumos, pregăteam multe bunătăţi, aşteptam cu drag musafiri, dar acum nu mai simt nimic şi nu mai aştept nimic. Sufletul meu e gol, aşa îl simt. Simt doar incertitudine, teamă, neîncredere. Aş vrea să simt un dram de linişte, un dram de bucurie, iar atunci, diabetul, inima, respiraţia, poate le-aş mai păcăli ceva ani. Iar n-am avut ce face şi ţi-am scris aiureli, scuză-mă! Am nevoie de un loc cald şi luminos, un loc al meu în care să-mi găsesc liniştea. Eu ştiu că acel loc ar trebui să fie în mine. Din mine trebuie să pornească liniştea, care să se facă simţită şi celor din jur, din mine trebuie să pornească bucuria, care să-i bucure şi pe cei din jur. Poate din cauza asta nu primesc nimic, poate nu ştiu eu să dăruiesc, dar nu cred. De data asta am eu nevoie să primesc de la cei din jur linişte, bunătate, bucurie. Eu acum am obosit un pic mai mult şi nu mă descurc singură. Dar se pare că eu filozofez nu glumă, iar mie filozofia nu-mi place. Îmi plac lucrurile simple şi luate aşa cum sunt, dar se pare că simplitatea uneori e foarte complicată. Încearcă să fii înţelegător cu mine, iar dacă crezi că mă iubeşti şi nu mai vrei singurătăţi atunci du-ţi crucea, glumesc, atunci fii bun cu mine, înţelege-mă şi ajută-mă, nu mă certa că m-a certat destul viaţa de când mă ştiu. -Bună dimineaţa Maria! Iar ai scris rânduri frumoase, dureroase, dar minunate. De acum nu mai e o surpriză pentru mine, scrii foarte frumos, aşa cum eşti tu, simt asta şi aş vrea să o ştiu, să te vad, nu doar cu ochii minţii. Gânduri bune, iubita mea neîncrezătoare! Maria avea să mă uimească şi mai mult atunci când avea să-mi facă dovada cunoştintelor ei de matematică, excepţionale, aproape la zi, de parcă timpul de la terminarea liceului nu a avut niciun efect asupra memoriei ei, de fapt am înţeles că adevărata ei pasiune asta a fost, matematica, dar din motive materiale nu a putut să continue studiile atunci, iar ulterior s-a apucat de altceva. Ştia la fel ca în urmă cu douazeci şi cinci de ani derivate, integrale, algebră, geometrie şi trigonometrie ce să mai spun, erau proaspete în mintea ei o mulţime de lucruri demult uitate de mine, nefolositoare de altfel niciunuia dintre noi. Sensibilitatea ei dincolo de limita normalului, sensibilitate pe care am dedus-o mai ales din textele ei, dar am şi trăit-o, în anumite forme, în discutiile telefonice, interminabile uneori, făcea ca starea ei să se deprecieze foarte uşor, chiar la stimuli aduşi din trecut, la gânduri scoase la lumină din memoria mai mult sau mai puţin îndepărtată.