Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I - Vieți paralele

Şi azi, sper că Moş Nicolae te-a găsit şi ţi-a răsplătit, în vreun fel, bunătatea, înţelepciunea şi cuminţenia! Ce ţi-a lăsat în ghetuţe?! Pe lângă, toate darurile şi bucuriile zilei, îţi trimit şi eu gândul meu bun şi urările de sănătate, împliniri şi mult noroc! Cu prietenie! - Doria, viaţa se întâmplă indiferent de voinţa noastră. În acest moment, cred că pot şi vreau să dezvolt o prietenie virtuală cu tine, şi în acest context aş vrea să ştiu câteva lucruri despre tine, după ce-ţi voi spune câteva despre mine. Sunt un om normal, bătrân, zic eu, am 56 de ani, sunt inginer, dar nu prin vocaţie ci din întâmplare, scriu poveşti, cred eu frumoase, sunt singur, de când, în urma divorţului, fiica mea m-a abandonat în favoarea mamei ei, şi asta nu ar fi foarte grav, dar alegerea a fost făcută în balanţă cu bunica ei, fosta soacră. Aş vrea să ştiu cu ce te ocupi, ce-ţi place să faci, care sunt pasiunile tale. Cu cele mai bune gânduri. - Nu vreau să grăbesc nimic, vreau să ne putem face o părere corectă şi completă unul despre celălalt, dar, repet, nu mă mulţumeşte virtualul. Şi nu aş prea vrea să fac nişte eforturi, dacă ştii, de la început că ele sunt inutile! Ştiu, de asemenea că, în ciuda oricărei bune-credinţe, e posibil ca întâlnirea reală, de va fi să fie, să ne arate că nu ne-am putut apropia şi că suntem doi străini. Trebuie luat în calcul şi asta! Nu eşti bătrân, nu trebuie să gândeşti aşa! Suntem ceea ce Dumnezeu a dat să fim acum, în toamna vieţii. Eu am 53 de ani, de multe ori, nu-mi vine să cred că ar fi vorba despre vârsta mea. Dar încerc să învăţ să o accept, să mă bucur de ceea ce mai pot realiza de-acum încolo, să mă refugiez în durerile trecutului cât pot mai puţin. Se poate trăi frumos la orice vârstă, cât suntem sănătoşi. Totul e să înţelegem că iubirea matură este altceva decât ceea ce înseamnă iubirea avântată din tinereţe şi că nu pe aceea ar trebui să o căutăm că nu ni se mai potriveşte şi nici n-o mai putem trăi aşa! Dar e frumoasă şi iubirea vârstnică, atunci când aduci cu tine înţelepciunea acumulată şi sufletul deschis, şi încă tânăr! Mă bucur că scrii, poate voi fi candva şi cititorul tău fidel! Îţi doresc să reuşeşti să aşterni pe hârtie tot ce gândul tău, inima, ţes frumos şi înălţător! Şi eu scriu câteodată... De profesie sunt dascăl, predau în gimnaziu. Am predat şi în învăţământul primar! Sunt divorţată de doi ani, şi, din păcate, n-am copii! În ceea ce priveşte legătura cu fiica ta, trebuie să faci tot ceea ce depinde de tine ca să o restabileşti! Aveţi şi tu şi ea nevoie de asta! Lasă puţin timp, să se aştearnă liniştea. Sun-o periodic, scrie-i, fără să o cerţi. Exprimă-ţi în cuvinte simple şi calde, dorul, iubirea şi nevoia de a vă fi aproape. Sunt sigură că va fi, cândva, o întoarcere firească spre tine! Nu-i vorbi niciodată urât despre mama ei, cu care, cred că, o minimă legătură va trebui să păstrezi mereu! Doi oameni care fac împreună copii, sunt "condamnaţi" la a comunica tot timpul şi la a păstra o minimă decenţă în comunicarea aceea! Aş vrea să-mi spui, sincer, care este relaţia ta cu alcoolul. Acesta a fost motivul divorţului meu! N-aş putea lua de la capăt o astfel de poveste! Nu vreau să înţelegi că aş fi absurdă şi nu înţeleg că există evenimente, zile pur şi simplu în care pică bine un pahar de ceva. Dar contează mult cantitatea, autocontrolul, manifestarea, frecvenţa! E o condiţie peste care nu trec într-o viitoare prietenie! Nu pot, nu fiindcă sunt căpoasă! De asemenea, ceea ce n-aş mai vrea, sub nicio formă, să mai trăiesc, este posibilul pustiu afectiv dintre mine şi un altul, acel gen de singurătate în doi, mult mai nocivă decât singurătatea obişnuită! Nu-ţi împovăra sufletul, intrând în relaţii, înainte de a-ţi face păreri cât mai complete despre omul spre care întinzi firul nadejdii! Cred că relaţiile întâmplătoare, numeroase, nu-ţi pot oferi decât amăgiri/dezamăgiri, poate chiar mici bucurii, dar mult prea puţin, dacă îţi doreşti, cu adevărat, să ai destulă vreme în care să îţi poţi construi o relaţie frumoasă, de durată, care să te esenţializeze (nu contează cum se va numi, forma ce o va îmbrăca. Contează, exclusiv, conţinutul ei!) O relaţie de calitate îţi poate îmbunătăţi viaţa, te face să gândeşti altfel, te ajută să te eficientizezi, să-ţi gaseşti rostul şi drumul. - Eşti teribilă Doria! Atât de tranşantă. Îmi place stilul tău, te-ai ars o dată, porţi gheaţa în geantă, aşa-i? Este normal să nu mă crezi, ce dracu mai scrie şi ăsta? te întrebi, aşa-i, ce dracu mai scriu şi eu, dacă nu am publicat nimic, este şi el un scriitoraş ratat care se crede mare "clasic" Da draga mea, îţi mulţumesc pentru că eşti de acord cu un pahar, îţi voi cere acceptul pentru al doilea, poţi fi liniştită, nu am probleme cu alcoolul, ştiu, vei spune, toţi spun aşa, dar beau de sting orice foc, aici nu ai cum să verifici, poate doar în timp, asta e, viaţa, ca şi afacerile, necesită riscuri asumate. - Nu trebuie să îmi ceri acceptul pentru al doilea pahar. Mi-ar plăcea să am încredere că ştii tu, când e bine/necesar să te opreşti! Că eşti destul de înţelept! Asta m-ar face să fiu mândră! Şi preţuieşte, pentru sufletul meu, mult mai mult decât a fi îngrijorată sau a-ţi da voie, cu sufletul strâns! - Ce frumos scrii! Ţi-ar plăcea să ai încredere, chiar ai, eşti mândră de înţelepciunea mea, şi asta preţuieşte mult pentru tine. Superb! Hai te rog, lasă-te prinsă în mrejele acestei prietenii, chiar virtuale! Mi-ar părea tare rău să nu-ţi mai citesc frazele rânduite cu atâta eleganţă, crede-mă, nimic nu mă bucură mai mult decât limba română... frumos "temperată" - stăpânită, zic. Nu pierzi mare lucru, pentru că nici nu ai câştigat, încă, mare lucru. Ce-ţi place cel mai mult? - Îmi place tare mult să citesc poezie. Aşa mă şi relaxez sau "fug" de singurătate, de supărări, uneori chiar scriu, dar ceea ce-mi iese mie e departe de ceea ce citesc! De asta le şi numesc "jocuri" sau, şi mai realist "prostiuţe". Îmi place şi să ascult muzică, mă cam însoţeste peste tot! Îmi place să mă plimb, să călătoresc atunci când am timp liber (nu m-aş prea plânge, de-acum, de asta!)! Iubesc muntele în toate anotimpurile, dar îl trădez, în fiecare vară, pentru o vreme, când mi se face dor de mare, de imensitatea cerului, de prietenia pescăruşilor, de furia sau bolboroseala valurilor, de nisipul fierbinte de sub tălpi. Şi când mi-e dor tare să-mi mai adie briza prin păr! Îmi place atmosfera sărbătorilor de iarnă, dar o evit cât pot în ultima vreme fiindcă mă-ntristează prea adânc! Sunt sărbători ale familiei, ale armoniei sufleteşti, ale împăcării, toate acestea nepotrivite cu starea mea, cu realitatea vieţii mele! O zi/un weekend cu bucurii şi cu senin în suflet, îţi doresc! VI Ana era, este de fapt, o femeie tare vrednică, al cărei divorţ petrecut cu cinci ani în urmă ascundea, ca fiecare divorţ, o dramă, şi tot ca fiecare divorţ a fost precedat de alţi câţiva ani de separare, de convieţuire formală şi ostilă. Ochii marini şi linia arcuită a buzelor o făceau foarte atrăgătoare, mai ales când era privită de foarte aproape şi îşi deschidea şi mai mult ochii mari cu irizări incredibile. Am făcut dragoste de la a doua întâlnire, mi s-a dăruit cu o pasiune neexersată de vreo şapte ani, era de o senzualitate ieşită din comun. Locuia singură, dar întâlnirile aveau loc doar la mine, nu aveam zile preferate pentru întâlnire, am locuit o vreme împreună, oricum în perioadele cât Ana se găsea la mine acasă, erau extrem de scurte şi seci întâlnirile virtuale cu Maria. În realitate, când rămâneam singur mă aruncam cu nerăbdare în comunicarea virtuală cu ea. Dialogul se lega uneori mai greu, îi simţeam tristeţea pe care o justifica prin nemeritatele ei suferinţe fizice. Trebuia să treacă ceva timp, în fiecare zi de după absenţa mea, şi de fapt câteva zile se repeta uşoara înstrăinare, ne apropiam încet, ştiam că suferă dar aveam nevoie şi de dragostea Anei, la fel de mult cum mă hrănea iubirea, marturisită, de altfel, pentru Maria. Nici Ana nu voia să-şi trădeze suferinţa datorată legaturii mele cu tipa virtuală, virtuoasa cum i-a spus ea, într-un moment de răbufnire. Mereu spunea că nu-i pasă de ceea ce scriu atâta vreme cât mă văd doar cu ea. Ştia că mi-e dragă, cred că şi ea mă plăcea, dar, sau poate tocmai de aceea am depistat că a deschis nişte fişiere în care aveam dialogurile noastre, zeci de pagini de conversaţie şi destăinuiri. Am certat-o, s-a supărat, a plecat fără să stea pe gânduri, cred că nu cearta în sine, ci existenţa Mariei a supărat-o mai tare, dar, după o săptămână, a revenit şi ne-am reluat relaţia plină de trăiri minunate. Totul funcţiona perfect în acea vreme, între noi. Dimineaţa, deşi ar fi putut să doarmă, mă însoţea la cafea, îmi pregătea gustarea, aştepta să plec la muncă şi apoi, arareori se mai băga în pat, de cele mai multe ori apucându-se de rânduit lucrurile prin casă. Făcea ordine în toată casa, apoi ieşea la cumpărături cu lista celor necesare pentru ceea ce voia să gătească în ziua respectivă, mai vorbeam la telefon de vreo două ori până la terminarea lucrului, şi când mă întorceam acasă bucatele erau călduţe, casa aerisită, lumânările parfumate aprinse, mochetele aspirate, praful şters, îi citeam bucuria pe chip şi chipul meu trăda acelaşi lucru. Cred că niciodată nu a mai intrat în computerul meu, de fapt la scurt timp şi-a adus laptopul personal. Trăiam, într-un fel, o viaţă dublă, iubeam două femei, fiecare ştia de cealaltă, o accepta, mai mult sau mai puţin de bună voie, de fapt iubeam, cumva femeia ideală, senzualitate şi spirit, întrupată în două corpuri, mai precis un corp şi un creier. Cu Ana ieşeam mereu în natură, nu obosea niciodată, casa îmi era mai îngrijită ca oricând, în câteva ore lucea de curaţenie făcută de mâna ei, bucatele pregătite erau de departe cele mai bune ce le-am mâncat vreodată. Ne era bine pentru că nu aveam niciunul nimic de demonstrat şi nici nu simţeam nevoia să o facem, ne ajungea doar să trăim. Ne umpleam zilele când eram împreună cu lucruri simple, adevărate, pline de bucurii, mai ales când evadam în natură. Într-o sâmbătă am pornit în Moldova trecând pe la câteva mănăstiri, iar spre seară ne-am cazat la o pensiune, o cabană din lemn ce scârţâia cumplit la fiecare pas, într-o cameră la ultimul etaj, ultima cameră disponibilă în acea zi. Am pregătit o cină bogată, i-am servit şi pe cei de alături, care aveau mare grijă de o mamă ce mai purta un copil în pântece, acesta fiind şi principalul motiv pentru care am insistat să-i servim cu bucatele pregătite pe grătarul din grădină. Am mai zăbovit ceva vreme şi după lăsarea întunericului, întorşi în camera noastră de la mansardă, ne-am iubit până dimineaţa, cu preludii interminabile, fără să bănuim câţi auditori aveam la spectacolul nostru sonor, spectacol al vocilor ce se auzeau prin fereastra deschisă, al patului şi duşumelelor ce scârţâiau înfiorător şi al duşului care îi trezea în plină noapte şi pe ultimii adormiţi din cabană. - Bună dimineaţa! am salutat noi cu zâmbete sincere vreo trei familii ce luau micul dejun în sala de la parterul cabanei, a doua zi, pe la orele nouă. - Bună pentru voi! ne-a rânjit un tânăr de vreo 35 de ani, ce avea doi copii de grădiniţă, că toată noaptea v-aţi...frecat! S-a năruit cerul pe noi, Ana s-a schimbat la faţă, am ieşit muţi de surpriză, ea nici nu a mai intrat în cabană, eu am trecut doar să las cheia de la cameră. Am pornit în grabă, ne priveam tăcuţi din când în când, apoi deodată am început să râdem, alegând doar epitete alese pentru moldoveanul obraznic ce a tras cu urechea la noaptea noastră de dragoste. - Cred că era mânios din gelozie, ca el nu poate o noapte întreagă, râdea Ana cu farmec şi prospeţime pe chip. Şi mai avea şi copiii cu el, sper să fi dormit măcar ei! chicotea colega cu ochii de un albastru incredibil. Nici nu am uitat bine păţania cu moldoveanul, că altă belea ne-a dovedit cât de tare ne pierdeam, cât de pierduţi eram în apele învolburate ale pasiunii ce ne făcea viaţa frumoasă cum nu mai speram vreodată să trăim. După ani de zile de singurătate, amândoi trăiam cu o frenezie teribilă ceasurile petrecute împreună. Eram ieşiţi la iarbă verde, pe o păşune într-un sat vecin, am pregătit un grătar cu salată din belşug, soarele ne încălzea cu blândeţe, Ana a adunat toate ustensilele din bucătăria improvizată, apoi am intrat în maşină pe bancheta din spate. Cu şoapte şi săruturi delicate, cu mângâieri pline de afecţiune, nici nu ne-am dat seama când s-a făcut seară, am uitat unde suntem, mai bine zis nu ne mai interesa, Ana era goală, mai avea doar lănţişorul de la gât, eu eram ceva mai îmbrăcat, când deodată am înlemnit în timp ce un cetăţean se holba pe geamul maşinii, apropiindu-şi faţa să distingă mai bine scena fierbinte ce se derula înăuntru, într-un semiîntuneric prin care se zărea mai ales albul goliciunii femeii de lângă mine. Când am sărit lovindu-mă de te miri ce, am luat un cuţit ce-l aveam tot timpul între scaunele din faţă şi am ieşit din maşină strigând la spectatorul neinvitat, acesta a luat-o la goană speriat, dar şi Ana era să facă infarct, nu-şi putea opri tremuratul şi repeta într-una: - Dă-i drumul!, dă-i drumul!, porneşte maşina! te rog hai să plecăm! Nu vine după noi?... Cu toate astea, cu toată vrednicia ei, când rămâneam singur, mă aruncam în cealaltă legătură, plonjam în virtual, reconstruind, de fiecare dată tot mai greu, legătura întreruptă cu Maria. Nu mă acuza niciodată, dar tristeţea ei era tot mai greu de ascuns. Mă simţeam cumplit de vinovat, mai aduceam vorba despre o întâlnire reală, ştiam că nu am nicio şansă, mi-o repeta tot mai iritată şi suferindă. Daca Maria citea mult, iubea poezia, ştia multe versuri şi scria foarte frumos, îndrăgea tare mult scrierile mele, mai ales "Casa de piatră", Ana urmărea doar emisiunile care dezbăteau aventurile amoroase ale vedetelor, exasperându-mă în orele în care stătea pironită la televizor interesată vădit de lumea mondenă. Nu era interesată de poezie, scrierile mele le-a citit după mult timp, într-o scurtă perioadă în care ne certasem şi nu ne mai vorbeam şi-a făcut timp şi pentru ele, şi la reîntâlnire mi-a spus simplu: -Felicitări, sincere felicitări! Era o femeie super sociabilă, cunoştea, cred, un sfert dintre locuitorii oraşului, frumuseţea şi vorbele ei bune şi prietenoase, făceau să fie oprită de nenumărate ori pe stradă când ieşea la plimbare sau cu treburi. Am început să facem vizite, să-mi prezinte mulţii ei prieteni, de fapt mai mult să mă prezinte pe mine, lor. De două, trei ori pe săptămână mergeam în vizită la câte o familie, eram prietenul ei, era reconfortant pentru mine să fiu prietenul unei femei atât de frumoase şi îndrăgite de atât de multă lume. Şi-a luat prietenii la rând, aveam multă treabă, dar nici nu putea fi vorba să mergem în vizită sau să ne întâlnim undeva în oraş, când era vorba de puţinii mei prieteni. În prima parte nu am sesizat acest lucru, mai târziu nu l-am înţeles.