Proză
Păzitoarea Vezuviului
fragment din vol II - Nefericiților nu le e frică de moarte
10 min lectură·
Mediu
VI
Într-o zi, am rămas în depozit, înlocuind un tânăr ce-și luase o zi liberă. Era mult de lucru, pregăteam marfa pentru livratorii ce urmau să plece pe rută, așezam pe rând pe paleți de lemn saci de ciment, adeziv, nisip, mortar, sortam profile diverse pentru amenajări interioare, pe alți paleți stivuiam găleți cu vopsea lavabilă la diferite gramaje, completam uneori cu scule specifice sau cu alte materiale necesare costructorilor. Gestionara, șefa depozitului, citea din lista de încărcare, supraveghind încărcarea și numărând produsele. Slăbănogul acela agresiv, care mă ura de la bun început se tot agita în ușa depozitului, încercând să mă provoace, în rânjetul general al celorlalți colegi care nu plecaseră, încă, pe rută.
- Hai șchiopule, bagă a doua, vreau și eu să ajung acasă în seara asta!
Râdeau toți, satisfăcuți mai mult sau mai puțin, de frumusețea poantei țiganului, oricum, solidari cu el, care, încurajat, a plusat:
- Ce faci șchiopule? Vrei să dorm în județ, în noaptea asta? Îmi f..i tu muierea, dacă nu ajung acasă? Sau cu un picior mai scurt, nu poți?
- Florine! Taci din gură, du-te la mașină și așteaptă marfa, pleacă de aici, a sărit în apărarea mea gestionara, roșcata cea înaltă.
- Șefa, dar ia aceeași bani ca și mine, să miște mai repede, mă apucă noaptea!
- Nu da! Oprește-te! a strigat gestionara la mine, în momentul în care, întorcându-se cu rânjetul pe buze, negriciosul a luat o lovitură cu o bucată de plintă, în plină figură.
- Oligofrenule, doar viermii, gunoaiele umane se leagă de infirmități fizice! O f.t pe mă-ta, boule, cu toată greața, poate-ți fac un frate mai deștept, chiar dacă va fi șchiop! M-ai auzit, cretinule, să nu-mi mai zici niciodată șchiop, auzi?!!! și i-am mai trăznit una din partea cealaltă, lovitură simplă, fără reacție, dată fiind surpriza primei lovituri. Am simtit că trebuie să plătesc cu aceeași monedă, a vulgarității și a violenței.
- Dumnezeul mamii voastre de cretini! am rostit cu voce scăzută, aruncând plinta, și ieșind din depozit, pornind către poartă, apoi către parcare. M-am suit în mașină, am pornit către casă, am oprit la magazinul din cartier, mi-am cumpărat o jumate de vodkă și o bere la pet, m-am încuiat în cameră, și, când le-am terminat, m-am culcat, adormind buștean. A doua zi nu m-am mai trezit la aceeași oră, deși alarma telefonului a sunat, am dormit până pe la zece, mi-am făcut o cafea, gândindu-mă sa plec acasă, lăsând-o dracului și pe Doria, cu toate ifosele ei. Am amânat decizia, mai aveam de primit niște bani de la firmă, nu puteam renunța la ei, m-am dus la depozit cu intenția să-mi dau demisia, să scap din adunătura aceea de oameni fără Dumnezeu.
- Înainte de a-ți da demisia, șefa depozitului, doamna Cleopatra, te roagă să mergi să vorbești cu ea, mi-a spus secretara patronului, zâmbindu-mi fără înțeles, când i-am cerut o foaie de hârtie să-mi scriu demisia.
- Pentru ce? Ce rost mai are?
- Nu știu, totuși mergi până la depozit, e sora patronului, poate-ți oferă altceva de lucru.
Am ieșit din birou, m-am îndreptat către depozit, roșcata cea creață pregătea marfă pentru livrare, mi-a ieșit înainte, zâmbindu-mi cum nu am mai văzut-o până atunci.
`- Antoniu te cheamă, așa am văzut în cererea de angajare, a intrat cu mine în vorbă.
- Da, pe bunica o chema Antonia, așa ca îi duc numele, de fapt prenumele, mai departe.
- Pe bunicul tău cum îl chema?
- Ilie, mă cheamă și așa, bine că s-au gândit și la bunica!
- Nu-ți voi spune acum, de ce, dar aș vrea să rămâi la noi, îți propun să muncești doar în depozit, să ne ajuți să pregătim marfa pentru livrări, să descărcăm și să încărcăm mașinile, nu vei mai merge pe rută, programul se va încheia la ora cinci dacă nu apare ceva neprevăzut.
- Mulțumesc doamnă! Nu are niciun rost, scena de ieri se va repeta, așa ca e mai bine să plec, îmi voi căuta altceva de lucru.
- M-a dezamăgit atitudinea lui Florin de ieri, l-am și dat afară azi dimineață, așa că ai putea să rămâi, fără nicio problemă.
M-am gândit foarte repede că dacă țiganul a plecat, ceilalți fiind și ei intimidați de întâmplare, plus că nu voi mai suporta chinurile livrărilor pe rută, cu mirosurile și apucăturile celor din echipajele de pe camioane, cel mai bun lucru ar fi să rămân.
- Bine doamnă, în condițiile astea rămân. Mulțumesc!
- Poți să rămâi de azi.
- Mulțumesc, doamnă, dar nu am hainele de lucru, nu eram pregătit, vin de mâine dimineață, două zile, dacă puteți, pontați-mă învoit. E mai corect așa.
- Bine, ne vedem mâine dimineață. La revedere.
- Sărut mâna, doamnă.
Am pornit spre casă întrebându-mă de ce mi s-a oferit aceasta șansă, schimbarea preconizată fiind benefică din toate punctele de vedere. Munca era mai ușoară, colegii erau mereu aceiași, roșcata salvatoare și încă patru manipulanți, scăpam de drumurile nesfârșite în județ, prin căldură și praf, scăpam de glumele idioților, și, cel mai important era programul, la ora cinci încheindu-se activitatea, puteam să-mi reiau supravegherea, activitate esențială pentru mine, dar, neglijată în ultima vreme.
A doua zi am început munca la depozit, era mult mai bine, mi-am făcut încă un dușman, în persoana manipulantului care a plecat din depozit pe mașini, în locul meu, mă băgam la cele mai grele munci, eram mulțumit și recunoscător. Simțeam și eu și cred că și colegii, ceilalți manipulanți, o atenție deosebită a gestionarei față de mine. Se simțea în vocea ei când mi se adresa, sarcinile ce mi le încredința se voiau a fi ceva mai ușoare, dar tocmai de aceea, pentru a evita discuții similare cu cele care au întreținut conflictul vechi, mă ofeream unde era mai greu, mai puțin atunci când trebuia sa mă urc pe paleții de marfă, lucrul la înălțime creându-mi probleme de siguranță.
Munceam oricum cu inima ușoară, timpul trecea mai repede, în scurtele momente de răgaz ce le aveam, mă izolam în curte, mă așezam pe unde apucam, întotdeauna, însă, cu fața către biroul șefei, studiind-o pe furiș, intrigat fiind de decizia ei de a-mi lua partea și de a mă ajuta. Nu mi-a trebuit mult timp să înțeleg totul, simpatia mea pentru roșcata pistruiată, devenind totală, fără nici o reținere.
Din primele zile i-am observat pașii mărunți, am remarcat mersul ei pe lângă ziduri sau paleți de marfă, nu se deplasa niciodată prin mijlocul curții, chiar dacă acela ar fi fost drumul cel mai scurt, întotdeauna mergea astfel încât în dreapta sau în stânga ei să existe obiecte, paleți cu marfă, zidul depozitului, mașini sau utilaje. Purta întotdeauna, fără excepție, doar fuste sau rochii lungi, cel puțin până la glezne.
Era înaltă, peste 1,70, bust de statuie antică, umeri frumoși, rotunzi, sâni potriviți, prea rotunzi pentru vârsta ei, talia vizibilă chiar prin bluzele largi, și, din talie în jos era altă femeie, lățimea exagerată a bazinului și fermitatea feselor proeminente, pierzându-se în generozitatea coapselor, adevarată statuie a fertilității. Ochii mei au sesizat un defect fizic, care m-a întristat. De aici a pornit totul, eram sigur, s-a solidarizat cu mine deoarece amândoi aveam, aproape aceeași suferință.
Cunoscându-i taina, puntea către ea s-a ridicat singură de pe malul meu, aveam doar gânduri bune, simțindu-mă bine în preajma ei. I-am răspuns, fără nicio intenție, cu aceeași solidaritate amplificată de recunoștință pentru ajutorul primit. Munceam mai mult decât oricare dintre colegi, eram disponibil în orice moment fără să comentez, orice sarcină aș fi primit. Uneori trebuia să rămânem peste program, trebuia descarcată vreo mașină care întârzia, eram din oficiu unul dintre cei doi ce rămânea la descărcat, chiar i-am spus-o – Șefa, nu trebuie să mă întrebi, rămân oricând, vin când aveți nevoie, nu mă așteaptă nimeni acasă, ceilalți au familii, așa că sunt primul care rămâne.
S-a creat o legătură între noi, bazată pe simpatia reciprocă, întreținută de solicitudinea mea necondiționată. Mereu rămâneam ultimul în depozit, însoțind-o în parcare, ne salutam urcându-ne fiecare în mașină și pornind către casă. O lăsam să iasă prima din parcare, mergeam o vreme în urma ei, apoi o depășeam, grăbindu-mă să-mi continui căutările. Un suflu nou m-a luat în stăpânire, duceam o viață mai organizată, nu mai beam atât de mult, mi-am regăsit tenacitatea în planificarea și îndeplinirea obiectivelor mele, singurele ce ma țineau acolo, trăind și muncind în condiții altădată de neimaginat.
Prezența roșcatei cu părul creț, mereu aranjată și parfumată, era benefică pentru mine, făcându-mă să fiu mai îngrijit, mai curat și mult mai activ în căutările mele de după amiaza. Visam mai intens la Doria, care deși avea părul roșu în pozele ce le aveam de la ea, se deosebea esențial de Cleopatra. Niciuna dintre ele nu era o frumusețe, nici nu a fost vreodată, chipul Doriei era prezent în mintea mea însoțit de toate sutele de ore de conversație telefonică, de zecile de pagini scrise între noi, de alintările și copilărelile ei, fără asemănare. Cleopatra era roșcata pură, roșul părului regăsindu-se și în roșul pistruilor de pe fața ei, mascați în bună parte cu fond de ten, dacă ar fi fost dupa mine, i-aș fi lăsat la vedere, mai ales că, tot mai mult, stând în preajma ei, văzându-i chipul și privind-o, rar, în ochii căprui, îi descopeream, tot mai mult, o frumusețe lăuntrică pe care o bănuiam și în care pătrundeam prin ochii ei mari și încercănați.
- V-aș ruga tare mult să nu mă mai chemați pe numele ăsta, nu vă supărați, spuneți-mi Antoniu! i-am replicat într-una din zile, când, pentru prima dată, m-a strigat Ilie.
- Scuză-mă, nu a fost cu vreo intenție, știu că te numești și Ilie, n-o să-ți mai spun decât Antoniu.
- Ilie este sinonim cu suferința mamei mele, și atât, aveam un unchi, Ilie, cam subțire la minte, cel care a alungat-o pe mama mea de acasă, lovind-o cu sete, cu răutate, nedemnă de un frate mai mare. De când am aflat povestea asta, de când mama mi-a povestit cum și-a luat lumea în cap când fratele ei mai mare, Ilie cel hămesit, a bătut-o cu ruda de fasole, de nu i-au mai trecut vânătăile vreo două luni, nu l-am mai suportat pe unchiul deși era mort, dar și pe morți poți descoperi la un moment dat că nu-i mai suporți. Poți chiar și să-i urăști pe morți, dar nu neapărat de la început, de la începutul morții lor, sau încă din timpul vieții, poti să-ți dai seama că urăști pe cineva care este deja mort, la ceva timp după tristul, apoi fericitul, eveniment.
- Eu sunt Cleopatra, știu că vei râde, sunt născută la oraș, cu mulți ani în urmă, cred că părinții mei au văzut filmul cu împăratul roman și regina egipteană. Auzi tu, Antoniu, de ce ești mereu singur, și trist, nu privești pe nimeni în ochi, te uiți mereu în pământ, parcă mereu plangi...?
00668
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Paul Pietraru
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 1.814
- Citire
- 10 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Paul Pietraru. “Păzitoarea Vezuviului.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/paul-pietraru/proza/14183381/pazitoarea-vezuviuluiComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
