Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I - Vieți paralele

Ne ştiam de vreo două luni, ne cunoşteam destul de bine gândurile, vieţile, dar refuza să ne întâlnim, o singură dată spunându-mi că acest lucru se va întâmpla, cândva, peste timp, cât mai mult timp spunea ea exprimându-şi în acest fel o dorinţă de a nu se termina în curând poveştile noastre, dezgolindu-şi sufletul puţin câte puţin, prin diferite mijloace de comunicare scrisă, am înţeles că nu trebuie să forţez în niciun fel pentru că astfel aş strica totul. Acceptam jocul ei, eram mereu prezent la întâlnirile virtuale, mereu dar nu de fiecare dată. A simţit că uneori absenţele sunt motivate de întâlnirea cu altă femeie, mi-a spus-o aparent cu înţelegere şi nici nu am simţit nevoia să o mint. Ne-am mai scris câte ceva fără legătură cu cele anterior discutate, însă în cursul nopţii mi-a trimis un text cutremurător, relevant pentru relaţia fiică - tată, o pledoarie pentru comunicare, realizată înainte de a fi prea târziu. * "Fiica ta a avut noroc că vă are parinţi şi nu realizează că se poate altfel dar te iubeşte şi va fi bine totul e să ştiţi să vă iertaţi şi să daţi frâu liber sentimentelor, iar ea să realizeze că un părinte nu se aruncă în stradă după ce a muncit o viaţă, când nu e tocmai tânăr, eu aici nu o înţeleg" "Ieri tatăl meu a fost condus pe ultimul drum, avea 68 de ani. Spun a fost condus, deoarece eu nu am apucat decât să-i pun o coroană la picioare pentru că în preajma sicriului, mi-a fost foarte rău. Acum o lună a murit bunica. Era în vârstă, dar am trăit în aceeaşi casă şi m-a durut mult plecarea ei. Acum tata. Prea mult pentru mine. Scriu aici, doar pentru mine, neştiută de nimeni, pentru că nu am cu cine să-mi împart durerea, e greu să nu ai cu cine să plângi când cineva se duce. El locuia la sute de kilometri, alături de fraţii mei, eu aici, singură. Ne sunam zilnic, rar când treceau două trei zile fără să vorbim. Ştiind că e foarte bolnav, am plecat să-l văd, însă la 150 km de el, maşina s-a stricat şi am adus-o înapoi tractată. L-am sunat pe fratele meu şi mi-a spus că tata e resuscitat, simţeam că erau ultimele lui clipe. Eram într-o maşină friguroasă în plin câmp, iar tata murea. Poate aici am greşit, trebuia să încerc să găsesc o maşină care să mă ducă la el. Dar eram speriată şi am intrat în panică. Am venit înapoi acasă, cu gândul ca în următoarea zi să plec din nou spre el. Am ajuns acasă. L-am sunat pe fratele meu şi mi-a spus că mai trăieşte, dar îi funcţionează doar creierul şi inima, era intubat. În următoarea zi tata a murit. Mi s-a lăsat rău şi am chemat salvarea. Mi s-a spus să nu merg nicăieri deoarece eu sunt încă traumatizată după moartea bunicii şi cu siguranţă nu voi rezista şocului. În următoarea zi am luat un taxi şi am plecat la tata. La intrarea în oraş, au început să-mi crească foarte tare tensiunea, pulsul, nu puteam respira. Am cumpărat o coroană şi am plecat la capelă. Tremuram toată, iar picioarele mi se înmuiau, simţeam că fiecare pas e ultimul. Am ajuns la capelă, mi-am sărutat rudele. Cele două surori ale mele plângeau, erau distruse. Mi-au spus pe rând "- De ce nu ai venit, atât de mult te-a aşteptat? " A fost ca un cuţit în inimă. Am ieşit afară să mă liniştesc, dar mi s-a tăiat filmul. Respiraţia îmi era tot mai grea, credeam că voi muri. Nu ştiu cum am ajuns la maşină. Am rămas acolo, iar tatăl meu a fost dus la mormânt fără ca eu să-mi iau şi ultimul rămas bun. Acum am ajuns acasă, dar sunt distrusă. Nu am apucat să-l văd viu şi nici nu l-am condus pe ultimul drum. De azi încolo nu mă va mai suna să vorbim, să ne facem planuri de sărbători. Hotărâsem ca de sărbători să fiu cu el. Ce ciudat. Îmi spunea că acum se simte bine, avea probleme de sănătate, dar acum era binişor, iar în două săptămâni a murit din cauza unei tumori la plămâni, tumoare care nu a fost descoperită, decât acum, iar el mereu mergea la spital pentru analize. Aş vrea să dau un telefon şi să aud: - Alo! Ce faci puiu lui tata? Cum te simţi? Eşti bine? Niciodată nu voi mai putea da acest telefon. Niciodată nu voi mai auzi acel glas care ştiu că mă înţelegea atât de bine, deoarece semănam foarte mult. Amândoi prea sensibili cred, puţin încăpăţânaţi, dar sufletişti. - Tată, nu trebuia să pleci, trebuia să petrecem sărbătorile împreună, aşa cum ţi-am promis, trebuia să stăm de vorbă pentru că aveam multe de ne spus şi mult de recuperat. Făceam şi ceva dulce, chiar dacă diabeticii nu au voie, doar o felie de cozonac şi un pahar de vin făcut cu atâta drag şi pricepere de tine. Aveam nevoie de mângâierea ta pentru că sufletul meu e prea distrus, pentru că viaţa mea nu e tocmai aşa cum trebuie, aveam nevoie de puţină afecţiune. Unde să o mai gasesc, acum? Să te odihneşti în pace, iar lacrimile ce îmi curg pe obraz să-ţi mângâie sufletul acolo unde e." Cred că ai înţeles că rândurile ce ţi le-am trimis nu sunt scrise acum, sunt de anul trecut, tu nici nu existai pentru mine, nu ştiu în ce masură mă crezi, în ce măsură sunt credibilă, dar asta este zbaterea mea, viaţa mea între boală şi moarte. Nu pot deloc să dorm, atât sunt de tristă, simt că fiecare celulă din trupul meu îmi e inundată de tristeţe Niciodată nu am fost aşa cum sunt de când a murit tata După bunica mi-am revenit, dar după ce a murit tata, luni de zile nu m-am ridicat din pat Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine De ce m-a afectat atât de tare? De ce simt că o parte din mine nu mai e? De atunci şi diabetul s-a declanşat atât de agresiv! Bucură-te că eşti întreg Eu trebuie să fac ceva, cineva mi-a spus în seara asta că trebuie să fiu mai bărbătoasă, că prea mă las, prea nu mai sunt cum eram înainte Nu prea mi-e bine Nici nu ştiu de ce mă chinuie Dumnezeu aşa de mult Habar n-am Eu n-am avut niciodată nimic Am obosit M-am săturat să-mi fie rău Mi-e rău fizic, mi-e rău sufleteşte Tot rău Am zile când nu mi-e bine deloc Mă simt ca o legumă Eu nu trăiesc , doar exist şi nu mi-e bine E 2 si 12 dar nu pot să dorm Mă strânge ca naiba în piept şi nu pot respira Noapte bună, iubitule!" * A fost pentru prima dată când şi-a învins teama, poate datorită suferinţei acute, şi mi-a spus acel cuvânt, iubitule. Cred că mereu se credea iubita mea, eu îi spuneam destul de des iubito, cu un aer lejer, întâmplător, banal chiar. Sunt convins că simţea convenţionalismul vorbelor mele, dar simţind poate că ar putea fi o şansă la adevăr, sperând să fie adevărat, imaginându-şi că e altfel decât era, s-a lăsat prinsă în jocul vorbelor de iubire, a uitat de restricţiile anterioare, pe care tocmai ea le păzea cu străşnicie şi perseverenţă.