Anisa și actorul

„Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, și nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-și ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-și, nu are cine să-l ajute.” Obsesiv îmi stăruiau în minte aceste cuvinte. Nu că aș crede foarte mult în această afirmație, deși s-ar putea să fie exact așa cum spun preoții la prohodul morților, teribilă era atunci, pentru mine, lupta dintre suflet și trup, doar că la mine nu se luptau la despărțirea sufletului veșnic de trupul fără viață, la mine sufletul era plecat de ceva vreme la el, trupul fiind cel care se lupta prin mijloace cât se poate de pământene să i se alăture, să poposească și el acolo unde sufletul ajunsese. Și toată lupta asta cu o miză supremă, esențială, poate finală, o purtam împotriva dorințelor lui, exprimate în repetate rânduri, pe un ton ce mergea de la relativul calm, abia stăpânit, până la furia oarbă, de la cuvinte blânde precum „bagă-ți mințile în cap, ești femeie măritată!”, până la agresivele „Vorbele astea de căcat, mai bine ți le băgai undeva, și în gură să-l fi luat pe Push, vibratorul. Ești o tâmpită care tocmai și-a câștigat dreptul la tăcere, la negare. Pentru mine nu mai exiști, ai murit pentru totdeauna. Scrie-ți singură cartea, mâine îți trimit tot ce am rânduit până acum, și dute-n p..a mea, de proastă! Ce știi tu despre alcool, tu știi să te f..i, să-ți înșeli bărbatul și familia. Rahat!!!”, îngrozitoarele lui vorbe care au declanșat marea lui tăcere. Ca un om fără suflet, mai bine zis, părăsit de sufletul lui, trăiam eu, am trăit, cele, nu patruzeci de zile, ci patru sute de zile de despărțire a sufletului meu de trup, zile de zbucium permanent, în care, cu toate tehnicile mele de autocontrol al minții și al inimii, nu-mi puteam aduce sufletul înapoi. Sentința lui de condamnare la „moarte” virtuală fusese pronunțată cu patru sute de zile înainte, la început de toamnă, Pământul efectuase o rotație completă în jurul Soarelui, plus încă treizeci de zile de întomnare, iar eu nu-mi puteam recupera sufletul, plecat la două mii de kilometri în spațiu și treizeci de ani în timp. Se spune că, în cele patruzeci de zile până la înălțare sufletul vizitează raiul și iadul, ca o documentare premergătoare judecății, al meu trăia într-un iad virtual permanent, suferea ca un câine pribeag, se încăpățâna să trăiască în aceleași coordonate de spațiu și timp, tânjind și el, împreună cu mine, cea fizic rămasă în Franța, tânjind spre o reunire, dar acolo unde el bântuia de peste un an, în preajma lui. Și chemarea aceasta permanentă a sufletului la reîntregire avea să dea roade, trupul meu, sătul de singurătate, hotărându-se, în cele din urmă să zboare către sufletul care-i lipsea, în speranța unei mari întâlniri în trei, poate chiar în patru, două trupuri și două suflete regăsite peste timp și spațiu. Să zboare la propriu, corpurile pot s-o facă, să zboare cu un avion Bordeaux-București, zbor riscant, cu posibilități de distrugere chiar și a ultimului dram de echilibru și stabilitate din viața mea, în cazul în care cineva m-ar fi recunoscut. Călătoream singură, în țară nu știa nimeni unde sunt, mă echipasem cu veșminte musulmane simulând apartenența la acea religie, doar ochii îmi erau descoperiți și foarte atenți la cei din jur. Am aterizat cu bine la București, de unde, cu o mașină închiriată am pornit către Alba-Iulia, pe varianta mai scurtă Pitești -Sibiu, chiar dacă mi-ar fi plăcut mai mult pe Valea Prahovei. După cinci ore de condus plus o pauză de masă am ajuns, pe-nserate, la blocul în care locuia, dar am parcat la un bloc alăturat, într-o parcare comună, care avea locuri de parcare neînchiriate. Cu inima-n dinți și pulsul în gât mi-am luat trolerul îndreptându-mă către scara în care locuia. - Bună seara, salut, ce faci? l-am întrebat cu voce înceată în telefon, stând în fața ușii apartamentului lui. - Bună seara... apoi a tăcut câteva secunde și a închis, realizând cu cine vorbește, cred. Parcă speriată de prea mica distanță dintre noi, aflați de o parte și de cealaltă a unei uși, mult mai groasă și impenetrabilă decât orice zid de cărămidă sau beton, dar fragilă și insuficient de sigură în contextul prezenței mele în fața ei, mi-am oprit, fără prea mare efort, dată fiind spaima care mă stăpânea încă de la urcarea în avion, mi-am oprit intenția de a bate în ușă, voiam, nu o doar o amânare, ci mai mult o confirmare, o acceptare a prezenței mele, neanunțate, în casa și în viața lui. Instantaneu am simțit întreaga nebunie a acțiunii mele, am realizat absurditatea drumului meu incognito, și, toate speranțele mele, născute greu, după mai mult de un an de negare, s-au prăbușit. Am simțit, cu o claritate demolatoare, caracterul dezgustător și egoist al acțiunii mele. M-am lăsat purtată doar de dorințele personale, nobile și înalte din punctul meu de vedere, oribile și respingătoare, pentru el, asta simțeam atunci, coborând scările către ieșire, bântuită chiar și de dorința, disperată, de a renunța la tot, de a pleca, ieșind pentru totdeauna din viața lui. L-am sunat din nou, doar după ce am ieșit din bloc, văzusem ușa, am dedus orientarea camerelor, am coborât pe aleea din fața intrării și am format numărul privind către una dintre ferestrele lui, mutându-mi privirea pe celelalte două, dintre care doar cea din mijloc era luminată slab. Surprinzător, a răspuns din nou, dar sec, fără nicio intonație. - Ce vrei? - Aș vrea să te văd, mai mult decât orice altceva pe lume, i-am spus cu sinceritatea cea mai fierbinte, cu vocea gâtuită spre final. - Eu sunt aici, te aștept cu vreo zece beri, dacă vii repede nu voi fi beat de tot, poate mai prinzi și tu vreo două, mi-a spus el rar, cu o răutate căutată a vocii care-i trăda starea de beție, aducându-mi aminte de ultima discuție. Poți să mai aduci și tu ceva de băut... - „Doamne dă-mi putere și înțelepciune!” mi-am spus în gând, rostind cu voce neutră care speram să nu-mi trădeze disperarea, în telefon: - Fii sigur că aduc, am în geantă două butelii de vin Bordeaux Rouge și Chateau Ferran. Deschide interfonul, am intrat o dată cu un vecin dar nu mai este nimeni să-mi deschidă. - Ești nebună! Du-te și te culcă! - Uită-te pe geam, sunt în fața blocului. L-am zărit, de fapt doar o mișcare a perdelei, la fereastra primei camere, una fără lumină, apoi a închis telefonul. Cred că n-au trecut decât vreo două minute, chiar dacă mi s-au părut o veșnicie, eram extrem de obosită, îmi era și frig, a sunat telefonul. - N-ar fi bine să mergi acasă la tine?, ce dracu cauți tu la ușa mea, acum, noaptea? Du-te la omul tău și lasă-mă-n pace! - Am condus peste patru sute de km, lasă-mă să mă odihnesc, să te văd, apoi plec, mai fac două ore până acasă. ... - Ai venit pe București? - Da, pe Timișoara puteam fi recunoscută. - Ești complet nebună! Și eu de ce ar trebui să te primesc? Nici nu știi cât ai riscat. - Nu m-am gândit, voiam doar să te văd, acum îmi dau seama ce-am făcut, i-am spus, alegând o intonație spășită care însemna de fapt - „Iartă-mă, primește-mă în casă!” Cred că din cauza surprizei s-a trezit din beție sau cel puțin vocea i se schimbase complet, avea acel timbru minunat, bărbătesc și cald pe care i-l știam. - Ai venit cu mașină închiriată din Otopeni, da? E parcată aproape? - La blocul alăturat. - Du-te te rog și stai în mașină, cel mult o jumătate de oră, te sun eu când să vii. - Bine, dar ce vrei să faci? - Du-te și stai acolo! mi-a rostit rar și foarte hotărât. - Bine, bine... aștept telefonul, m-am grăbit să-i accept dispoziția, în speranța că nu se va răzgândi, și-l voi vedea, poate îl voi și îmbrățișa. Doamne! Orice mi-ar fi spus, orice mi-ar fi făcut, trebuia să-l văd. Când, ajutată de vecinul binevoitor am ajuns în fața ușii lui tremuram din toate articulațiile. Îmi imaginam că îmi deschide și mă scuipă în față sau mă aruncă pe scări, mă temeam că va începe să strige la mine împroșcându-mă cu insulte vulgare. Acum mă îndepărta o jumătate de oră, nu conta, puteam să aștept până dimineață, doar să-l văd, să-l ating... poate să-l îmbrățișez. Are pe cineva, are o femeie, trebuie să-i explice, să scape de ea, mă doare dar nu plec, nu pot pleca acum, trebuie să-l văd, nu pot renunța, e prea târziu... îmi repetam cu teamă încercând să mă liniștesc, să mă conving că va fi bine. Cum să renunț acum, după ce m-am îmbrobodit că o musulmană la urcare în avion și tot drumul... Am tresărit de infarct când mi-a sunat telefonul, îl aveam încă în mână, cine naiba să mă sune, de fapt oricine ar fi putut, dar era el. - Da, spune, am rostit speriată, nu trecuseră decât vreo cinci minute, poate nici atât, știam că nu mă primește, nici nu mai puteam să gândesc ce să-i spun, cum să-i întorc hotărârea, iubirea mea uriașă nu era de ajuns... ce să-i mai spun, cum să plec așa zdrobită acasă, ce să-i spun soțului, Doamne ai milă de mine, ce să fac? - Hai, urcă, îți deschid ușa, am vrut să fac un pic de curățenie... nu mai fac nimic, tu mă știi de bețivan și bețivii nu fac curat, trăiesc în mizerie, de tine nu am de ce să mă ascund. Ai câștigat pe toate planurile, nu te las afară, mă vezi în adevărul vieții mele, abia aștept să te văd, sunt sătul de singurătate, hai repede! Am ieșit din mașină, am smuls geanta din spate, am apăsat telecomanda alergând cu trolerul când pe o roată când pe cealaltă, am sunat la interfon, ușa blocului s-a deschis, am urcat în grabă, mă aștepta în ușa casei, m-a cuprins în brațe strângându-mă cu putere până să intru în casă. - Iartă-mă, te rog iartă-mă! pentru cele trei minute cât te-am lăsat în mașină, mi-e rușine, există pe lume o femeie care mă iubește și pe mine, iar eu o trimit în mașină! Sunt un prost, un tâmpit! - Nu spune așa! Eu am greșit, trebuia să te fi anunțat, dar mi-a fost teamă că ma vei respinge fără nicio șansă pentru mine. Așa am crezut că-i mai bine și așa am acționat. M-a lăsat din brațe, trecusem pragul înlănțuiți, a vrut să închidă ușa dar a dat cu ochii de geanta mea care stătea cuminte, ca un cățeluș așteptând să intre în casă. A luat geanta pe sus arătându-mi cu mâna ușa din mijloc. - Intră, asta-i camera ta, baia-i acolo, schimbă-te fă-te comodă, te aștept în bucătărie, mai rânduiesc câte ceva, mi-a spus apropiindu-se încet, cu grijă, atingând obiectele din jur, fără a folosi bastonul, timp în care eu îmi scoteam haina groasă de toamnă, așezând-o pe canapea. - Asta-i pentru anii de liceu de acum treizeci de ani, și mi-a sărutat ochii cuprinzându-mi obrajii în palmele-i fierbinți. - Vin imediat, să-mi scot hainele de pe drum. L-am urmărit ieșind din cameră, era echipat cu pantalon scurt și tricou, în casă era cald, chiar prea cald, dar mie-mi făcea bine după oboseala drumului. Camera mică a aprtamentului găzduia o canapea extensibilă, o masă lăcuită pe care se găsea computerul cu toate componentele pline de praf, tastatura, monitorul, unitatea la fel cu masa fiind acoperite cu un praf gros, neîndepărtat de luni de zile. Doar mousul și tastele de scriere luceau dată fiind utilizarea lor recentă, ceea ce însemna, am dedus eu, că mai scria. Pe pereți avea trei tablouri, știam că iubește pictura, tablourile fiind originale, uleiuri pe pânză. Un scaun în fața mesei și o comodă pe peretele opus canapelei, cu o oglindă mare deasupra, întregeau mobilierul camerei cu pardoseala din parchet vechi, clasic, din lemn. Mi-am scos bluza și blugii, admirându-mi corpul în oglinda mare, chiloții trădau trăirile anterioare, i-am schimbat la repezeală pentru a evita ceva mai neplăcut, mi-am îmbrăcat pantalonul subțire de trening și un tricou de bumbac fin, scoțându-mi și sutienul, m-am uitat în oglindă, sânii îmi erau destul de coborâți, mi-am scos tricoul, mi-am pus un sutien curat, din nou tricoul, am folosit deodorantul după care am mers la baie apoi am intrat în bucătărie. Cred că singurul lucru pe care apucase să-l facă a fost să golească masa, după cum arăta chiuveta și restul mobilei. Trei patru vase curate în tava de scurgere, înnegrită și ea sub partea perforată, restul, de la cratițe de inox, farfurii adânci și plate, tacâmuri în neștire, căni și pahare, un grătar uscat și el, tăvițe de plastic în care a fost cândva carne diversă, pungi de hârtie și de plastic, coji de cartofi, multe doze de bere, cred că peste douăzeci, la fel sticle și dopuri de bere, două sticle de vin, două de vodcă, goale, zece doze pline de bere, chiar atâtea câte spusese la telefon, multe sacoșe de plastic, goale sau cu legume, toate astea ocupau cu generozitate jumătate de bucătărie, făcând dificilă decizia de unde să începi cu igienizarea. - Ești bun, lasă-mă pe mine, într-o jumătate de oră rezolv, tu du-te si spală wc-ul și chiuveta, te rog, dacă nu te superi! - Ok, asta e, sper să nu mă disprețuiești, dar ăsta sunt, așa trăiesc de ani de zile. - Eu nu știu ce-i ăla dispreț, am doar iubire de dăruit, stai liniștit. Mă uit, dacă-mi dai voie, și prin frigider, aș face ceva de mâncare pentru cină. - Găsești de toate, carne, cârnat, brânză, ouă, vezi tu. Nu spăla frigiderul, acolo-i frig, n-are nimic! mă duc la munca de jos... Am ieșit o singură dată din bucătărie, i-am cerut niște saci menajeri, freca wc-ul cu peria, mi-a spus unde-i găsesc, apoi m-am luptat atât cât am spus, o jumătate de oră să igienizez bucătăria, aragazul ars de luni de zile m-a chinuit cel mai mult, am măturat doar gresia, fără a desprinde mizeria lipită în timp, l-am strigat, a apărut din camera lui, făcuse duș, avea părul ud, era îmbrăcat în trening negru și tricou galben. - Hai să facem ceva de mâncare, mi-e atât de foame... - Ooo! Servire completă! a reacționat când a văzut două pahare cu vin roșu așezate la cele două capete ale mesei, vin pe care-l luasem din geantă când i-am cerut sacii de gunoi. - Du-te la geam, stau eu aici! - am ales eu locurile - îmi spui doar unde găsesc ce-mi trebuie pentru cină. Hai noroc! i-am spus, întinzând paharul către el. - Noroc! Bine ai venit! Am aranjat repede un platou rece, din care pe mine cel mai mult mă interesa slănina și jumările, cărora le duceam dorul în Franța - mănânci ceapă? - obligatoriu! - ce bine, slănina fără ceapă..., am condimentat și trei felii de ceafă de porc, le-am așezat pe grătarul cu abur și am spălat câteva legume pentru salată. - Trei lucruri mi-au lipsit mereu în Montpellier - micii, slănina afumată cu șoric moale, din saramură, și jumările. Slănina și jumările le-am rezolvat acum, micii, poate mâine. - Mâine dimineață merg la muncă, am câteva treburi de rezolvat, vreo două ore, apoi vin și aduc și niște mici. La ceafa aia facem și mujdei? m-a privit cu sprâncenele ridicate și buzele strânse a îndoială.