Copilul

A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nimic nu ar mai fi avut vreun rost, un copil fericit. Avea copilul un fel de aripi care nu se vedeau, de ziceai că sunt făcute din gândul bun al Cuiva. Avea ochi aurii, bucăți de lumină, trup dintr-un fel de aer mai sfânt ce-și spunea suflet și o lume întreagă în față prin care alerga cât îi era lui de alergat, adică mai tot timpul. Aproape nimic nu-l tulbura, poate doar un gând. Atunci când începuse el să cotrobăiască prin toate cotloanele și ungherele lumii, într-un colț, la rădăcina unui măr rotat, zărise un bărbat adormit. De câte ori trecuse prin preajma sa îi venise gândul de a-l trezi. Þipase, se jucase cu fructele roșii, sărise pe crengile copacului așa cum sar păsările din nor în nor dar bărbatul adormit nici că ar fi dat vreun semn de trezire. Uneori îl privea tăcut. Se așeza lângă el și-i privea pieptul cum tresare în somn, brațele cum apucau iarba ca într-o luptă purtată în vis, gura cum mușca din aer cu o foame mare. Pe cât era el, copilul, de plăpând, pe atât era de puternic bărbatul. Până și iarba pe care dormea acesta se părea că îl mângâie altfel, ca să nu mai spun de păsările ce-i cântau și de ploile ce-i spălau altfel trupul adormit. Dar cel mai mult iubea copilul muzica ce ieșea ca nimic altceva din pieptul bărbatului la fiecare răsuflare. Își apleca urechea de buzele sale ca să o audă mai bine și, cu cât se apropia mai mult, cu atât aceasta se stingea mai mult. Avea muzica aceasta și un miros nemaiîntâlnit, de parcă toate florile și-ar fi scuturat petalele pe melodiile ei. Aceasta era singura tristețe a copilului, că nu putea cunoaște bărbatul mai îndeaproape. Dar într-o zi, când se plictisise de jocurile de până atunci, copilul se apropie de cel adormit și, cu frică plină de curiozitate, se aplecă peste bărbat pentru a-i învăța cântecele. Se aplecă, se aplecă, se făcu mic, se făcu mic și intră în pieptul bărbatului. Muzica îl cuprinse din toate părțile. Chiui cu putere, cu altfel de fericire și începu să alerge prin altfel de lume mutând munții din loc, zăpăcind păsările cântătoare și înflorind florile. Eheeeei! Avea copilul un fel de aripi care încurcau vânturile și ochi negri de se cutremurau toate cele sub privirea lor frumoasă și toată lumea, toată-toată, i se întindea la picioare supusă. Și s-a jucat copilul astfel în trupul bărbatului zile și nopți și ani până în altă zi când, puțin obosit de atâta putere, a vrut să iasă afară ca să poată zbura cu trupul său mai ușor, dintr-un fel de aer sfânt ce-și spunea suflet. Se târî până la buzele bărbatului dar acesta avea dinții încleștați din cauza timpului ce trecuse peste ei. Se îndreptă spre ochi și, din când în când, prin raze aurii încerca să iasă dar nu reuși. Mult timp au trăit astfel împreună când fericiți, când încercând să se supună unul pe altul. Au venit zilele când bărbatul a trebuit să moară. Acesta se pregătea de altfel de somn. Își albise părul, își strânsese aripile ce nu mai încurcau vânturile ci măturau praful drumurilor, își strânsese pe frunte și sub ochi atâtea cute câți ani trăise treaz-trezuț. Copilul privea toate acestea cu tristețe căci totuși îi era drag bătrânul. Și muzica, cu toate că era mai blândă, nu își pierduse din frumusețe. Îl mângâia pe dinăuntru, îi sprijinea picioarele obosite și îl îngâna în cântec, doar-doar s-ar fi răzgândit de la moarte. Dar vezi tu, somnul bărbatului era în altă Mână. Într-o dimineață, copilul simți aer proaspăt și liniște. Ochii bărbatului erau aurii și muzica încetase. Prin gura deschisă spre cer copilul țâșni afară cu chiot de bucurie. Începu să sară din nor în nor și din lume în lume neprivind în urmă la bătrânul ce zâmbea adormit, singur și obosit de atâta copilărie. 16.04.2003