Portocaliu-albastru pe negru

Eu sunt cel pe care îl cunoști după cum pășește în noapte cu pălăria de fetru în mână, cu ceafa puțin aplecată spre spate, căutând femeia ca tine în lună. Mă cunoști după haine și după umblet. Din mulțimea ce privește cerul, doar eu sunt un albastru stângaci și doar eu nu te găsesc; mă cunoști după nepricepere. Craterele portocalii te ascund, răni portocalii, ochiul portocaliu sub feregeaua neagră. Mai sunt și stelele dar ele nu știu nimic, sunt prea departe și ignorante, se mulțumesc să decoreze noaptea fiecare în felul ei, fiecare după numele ei. Mă cunoști după felul cum te caut, mergând cu pălăria de fetru în mână, plonjând la fiecare pas înspre lună, în fiecare noapte parcă înspre altă lună, în fiecare noapte mii de pași, mii de salturi, mii de negăsiri, mii de drumuri, de parcă ochiul portocaliu plânge cu lacrimi albastre, rupte la jumătatea căderii, stângaci, din rănile deschise, portocalii, în care te ascunzi.