Paul Alex

deci au înnebunit salcâmii într-un hal de mi se face pielea de găină numai când mă gândesc, nu știu cu ce pușca mă-sii i-au altoit, dar sunt semne clare, ca lumina zilei, că mâine, poimâine, se

Mi-a dat mânuța să mă ducă în altă lume, spre surpriza ei am mers cu avionul. Era prima oară când zbura și un chiot de bucurie mi-a dat de-nțeles că nu vor fi turbulențe. Trebuia să ne

uneori dispar din toate cuvintele și din sensul lor să rămâi numai tu să te pot vedea și-mi apari frumoasă cu lumina ochilor tăi ce răzbate dincolo de tot ce-aș putea

De ce îmi tot înșiri cuvinte robite de sens? prea multe înțeleg și-mi pare că nu sunt multe de-nțeles...

prin parcul castanilor se trece pe linie melodică în pas rapid sau foarte lent în pas funebru sau dement unii cu chipuri abătute alții cu amintiri pierdute... și uneori trec si copii ce-și

Când e liniște pot în șfârsit s-ascult, căci nu mai e nimic cu ce să mă confund. Când e-ntuneric se-așterne-n mine ziua, și flăcări aurii îmi limpezesc privirea...

Mereu îmi spui despre cuvinte, cât de frumos le-așezi tu pe foaie și cum ele sunt esența atingerilor mele… Ce rost au cuvintele, când tot ceea ce-mi spui nu e nimic din ceea ce sunt?! Când

M-am golit de zbor și-n frunzele pistruiate ale prunilor ce colorau aleia grădinii, în penele ciorilor din parc, vedeam căderea mea, prelungă și apăsătoare... Tot ce mai pot, e să mă înalț

Zeul, dorind să renască veșnicia din altceva decât veșnicia, a creat clepsidra. Și-n clepsidră a presărat clipe – toate neasemuite. Pe care să le guste Soarele și Luna, pe-ntinsul

Când mă uit la nori, eu nu văd nori. Văd inorogi ce zburdă în vânt, vibrând. Văd imperiul utopic Olimp, de-unde harpele ne cântă secunde, timp. … Și ne-ncetat mă privesc Ochii

Iubito, nu-mi citi poemul. E sărac, Rob al gândurilor, stăpân hain al simțirilor și nicidecum sinonim cu tine… Rândurile lui lascive unduiesc alt trup, fără de mâini și chip, fără de

Știi… m-ai putea ucide dintr-un cuvânt. Cuvânt care a luat ființă din tot ceea ce ai suferit. S-a coborât din ochii celor care te-au vândut pe-o noapte. Din mâinile care nu

Auzeam fără să înțeleg, neștiind să ascult Și-a început să cânte mai tare, cu lacrimi în ochi... Plângea, cu toate frunzele căzând. Eu, am plecat capul cu ochii tăcuți cu vorbele

Am cutreierat întreg Universul în lung și-n lat. M-am coborât până-n cele mai adânci prăpastii ale sinelui. Nețărmurita mare am trecut-o-n înot de nenumărate ori … Te-aștept să-mi

O lacrimă de surghiun Se prelinse pe obrazu-i rece… Și-n fața mea, Sculptura a prins viață… Chipul de marmoră plângea… Perfecțiunea însăși Se pogorî asupra calvarului Nedesăvârșirii

Am fost și sunt cu tine… Și poate nu-i firesc Să spun “dintodeauna” Căci, mai mereu, greșesc. Îți plăsmuiesc privirea Din tainice simțiri, Când mâna mea te ca’tă În palmă îmi

Am dat jos praful Dintr-o suflare Și am deschis Cartea vieții… Pe paginile roase Erau cuvintele Veșnic vii, Ce depănau mituri… Și cuvintele Au început Să se

Negustorul de suflete N-avea nimic în teacă… Târa după el Două aripi legate, Pătate cu sânge… Zâmbea C-un surâs Ce-apasă cumpătul Smintind… În ochii lui, Scânceau sufletele Arse-n