Paul Alex

copil fiind îl auzeam pe preot creștinul ar trebui să găsească pacea mereu oricât de bine s-ar ascunde ea și mintea mă ducea la Harry Potter care reușea mereu să găsească hoțoaica astăzi mă

nu eu o spun au spus-o alții cireșul meu face cele mai bune cireșe din lume i-auzi zise ea și-mi zâmbi așa cum numai ea știa dacă-mi zâmbești așa în luna mai cu cireșe după urechi îți las

Femeie scoate ghioceii din buzunare nu ți-e greu să duci atâta primăvară în tine?

La început omul era o fereastră prin care lumina binevoia să treacă dar cineva, care știa foarte bine ce face, a aruncat o piatră În Numele Tatălui cu o precizie rece de-ți îngheață sufletul

Îngăduie-i nebunului să-și vadă nebunia oglindită în tine și te va zdrobi cu toată puterea ce i s-a dat spre a se nimici pe sine.

ți-am repetat numele până când sunetul lui mi s-a dizolvat în creier și nu mai pot rosti altceva orice aș spune se aude numai tu tu tu mi-e foame - tu mi-e sete - tu noapte bună, neața

Ți-am sărutat mâinile cu aceleași buze cu care sărut Icoana

Spitalul de nebuni pe lângă care am trecut, avea vitralii. Vitralii prin care pătrunde un soare schimonosit , reliefând luminii chipuri speriate. Chipuri ce te săgeată cu ochi

e felul tău de-a mă privi chiar și atunci când vorbim la telefon felul tău de-a-mi spune „faci parte deja din viața mea dar dacă te-aș privi în ochi ți-aș cere un răspuns iar tu nu ești

o cheamă Nicolaida și citim împreună povești pentru copii la radio ieri a fost fata cea mică a împăratului roșu și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți avea dreptate zmeul frați de

am întors armele și-am început să tragem ( s-a scris că fără avertisment, dar istoria va lămuri și asta) zgomotul gloanțelor, urletele înspăimântate nu le mai auzeam aveam căști în urechi,

Stau cu orele să citesc poezii de fapt asta face omul când citește poezii le probează să vadă cum îi vin unele mă strâng de nu mai pot să respir altele mi-s prea largi sau prea

ți-am spus că nu vreau să te mai văd niciodată n-am făcut zece pași și-am început să povestesc cu tine în gând tot drumul până acasă și-n toate zilele vieții mele de-atunci înainte

Noaptea și-a așternut plapuma presărată cu stele mari peste văile munților și stelele și-au încredințat dorințele altui cer luminat de opaițuri La ceasul ăsta, lelea Corbeanca, de care nu

oare cum te-aș privi dacă n-aș ști nimic despre cum trebuie priviți oamenii oare cum te-aș iubi dacă n-aș ști nimic despre cum trebuie iubită o femeie ajuta-mă să uit șterge-mă cu mâinile

îmi torn glasul în privirea femeii îndrăgostită de mine până aproape se umple până aproape dispar ea-mi surâde și zice: mai pune apoi beau din mâinile ei din ochii și din gândurile

despre femeia cu unghiile lungi până la cer care mi-a atins zborul și soarele a asfințit roșu despre femeia care m-a sărutat în somn lăsându-mi pe chip zâmbetul celui care visează

despre femeia care s-a aruncat în fața morții tatălui meu cu riscul de a mă naște despre femeia care și-a însemnat numele în inima mea cu fier roșu apoi m-a rugat să o uit despre femeia