Ovidiu Strachinariu

În locul meu stă acum un copil trist. Nu știu ce e cu el, știu doar că în ochii lui plânși se oglindește un soi de dumnezeu ateu care îl ispitește cu întrebările sale: De ce eu, de ce tu?...

Agățat de un ochi de geam stau ascuns, ferindu-mă de ochi ce ma pot recunoaște, cu ochiul meu, care încet se naște printre voi caut veșnic răspuns. ... Când te-oprești și nu știi care

Scriu, dar am sufletul departe căutând un alt suflet, e un drum greu și-am în inimă spini… Mă pierd în cuvinte și merg încet... când zi de zi te caut prin străini. Te văd mereu ca într-o

Singur... Pereții goi oglindesc alți pereți, rezemată de ei, o fereastră ascunde ideea de lume Sub tălpi, printr-o oglindă spartă timpul curge către destinații neștiute. E frig... Dintr-un alt

Tocmai m-am înțepat în nenorocitele voastre de muchii, de colțuri grosolan rupte din nesfârșitul și fără de vină întreg și m-am oprit pentru o clipă să las amestecul de sânge și venin să

Sunt când înger, când demon, într-o lume străină, un poet răscolit de un dor neștiut, port noaptea pe umeri, am în suflet lumină, Dar niciodată… nu m-ai cunoscut. Sunt demon când mă-nchid pe

Cuvintele au rămas nerostite, captive-ntr-un timp sugrumat chiar de trecerea-i grea... Buzele ei și ale tale au rămas doar ca două petale uscate... Sărutul e mort, iar iubirea s-a stins luând

Ca un copil legănat de brațe străine se simte pământul din mine când calci, Se scutură umbra lăsată în mine Când pașii tăi grabnic te fac s-o încalci. E umbra aceea ce tremură tristă, când

Iubito, ia-mă în brațe și ține-mă strâns lângă inima ta; găsește-mi te rog un loc în sufletul tău, și pierde-mă pe vecie, să nu mai știe nimeni… nimic de mine. *** Stinge lumina, iubito… Și

Sunt o simplă ramă de tablou rezemată de ideea unui perete ce nu mai există, o pereche de mâini care nu au mai scris demult și acum reînvață să scrie, o aripă zbătându-se în zadar să șteargă

Sunt o simplă ramă de tablou rezemată de ideea unui perete ce nu mai există, o pereche de mâini care nu au mai scris demult și acum reînvață să scrie, o aripă zbătându-se în zadar să șteargă

Oamenii nu pot să zboare. Nu e în natura lor… Chiar dacă fiecare dintre noi am avea aripi, tot nu am putea zbura. Ne-am dărâma reciproc de pe drumul ales și am rămâne agățați undeva între Cer

Dragă doamnă, sunt tot eu, De sus, din înalt, admir asfințitul… Sunt eu, băiatul acela cu aripi de zmeu Ce fără lumină își află sfârșitul. Dragă doamnă, vă deranjez pentru a mia oară, Nu că

Lumini și umbre au căzut în mormânt. Cerul s-a rupt și au căzut îngerii răi, Demonii buni au ieșit din pământ… Însă aici nu e loc pentru ei. Aici este frig și lor nu le place Le-ngheață

Sunt un înger rătăcind pe cărări fără nume, nu am nume nici eu, nu am aripi să zbor, Am fost până-n Rai… dar ei nu mă vor – mi-au spus că-s pierdut… Să mă caut în lume. Toate păreau că se

Am fost praf de stele, de cometă hoinară Din întuneric, voi, nu m-ați știut… Nu am crezut nicicând c-o să mă doară să mă sfârșesc… când tocmai m-am născut. Am fost praf de stele, n-ați știut

Un pas desparte cerul următor, de vechiul cer unde rămân bătând aripe… Și uit mereu că-s doar un muritor, că vieți dispar în tot atâtea clipe… Și-ncerc să uit că cerul s-a schimbat, dezordine e-n tot