Seceta

Au toți pe chipuri umbre de-ndoială

Tot frământând aceeași întrebare,

Și-n suflet o cumplită bănuială,

Ce nu o pot rosti cu voce tare.

E seceta pedeapsă din tărie ?

Vrea Cel de sus să pârjolească lanul ?

De ce le dă amar, când bucurie

Și spor le dăruise în tot anul ?

Privesc pieriți dogoarea ce le fură,

Puținul semănat să fie pâine,

Și simt pe buze parcă o arsură

Și-un nod în gât, gândindu-se că mâine

Vor secera doar baniți de neghină,

În loc ca grâu curat să umple sacul.

Deh, asta este ! Mai apoi se-nchină

Și scuipă-n palme, mânuind bătacul. (*)

(*) bătac sau îmblăciu = unealtă agricolă rudimentară, folosită la baterea grâului secerat pentru scuturarea boabelor (sau la fasole, mazăre etc.)