ovidiu nacu

Cu o strigare am sfâșiat ferestrele la perete și-nlăuntru clopote bătânde și păsările primăverii au inundat încăperea. Mirosul unei catedrale a razbătut in mine, pe când eu respiram

alba-i neagră ziua rea mă cutremur cand o vrea pânzele a-și rădica lumina și-o despica zice furul la mitic stau în cur și parcă pic mortule tu vrei lăptic ia și bea din ombilic \'te la

Lecția nr. 1: Dragostea nu se cerșește; se ia. A zbiera în aerul atât de mut atât de surd e inutil, vai, inutil... Prinde sfârcul și prin el vei da de lumea întreagă, de cald și de moale, de

pregătește-te! din fiecare clipă va sări câte-un spiderman cu plasa lui din raze lipicioase de lumină la puștoaice care abia așteaptă să fie sărutate pe talpă. atâta suferință poate

Suntem constrânși la ființare. Suntem constrânși la acea stare de fractalică imagine vocală și de răcnet prim silabisit în lume în marea despărțire a oilor de capre supremul reîntoarce-se-n

...Și suntem în sfârșit suntem atrași de o stare imponderabilă de a fi și abruptă și suntem, da spre un final cu cer frumos, ecouri largi și inima răsfrântă. În fapt simpla atingere, simpla

pe-o rază de paianjen te văd cum vii algele-ți atârnă mândre și drepte. încremenit, încerc să mă înclin scoicilor tale inerte. și tăcute, vorbele mi se prefac în clipe care pe cerul

Întind mâna spre apă, spre chipul meu, spre mine, dar ea -iluzie nesfârșită de perdea- n-a vrut ca să o prind; atunci mi-am lăsat chipul în apă și am privit spre cer.