Mâncarea rămâne un lux pentru artiști

Muzica, teatrul… întotdeauna au fost pasiunile mele. Pasiuni care m-au dus câteodată în pragul disperării. Trebuie să fii țicnit de-a binelea să-ncerci să faci artă pe la noi. Să-ncerci să ieși din sfera comercialului și să faci pur și simplu ce simți. De cele mai multe ori în domeniul artistic de pe aici te lupți cu morile de vânt și, chiar de reușești, nu ai șanse să mănânci nici măcar pâine cu ceai; chiar dacă ai muncit din greu. Am mai auzit comentarii de genul.. “a, e muzician, habar nu are ce-nseamnă munca”. Arta îți cere foarte mult timp și munca, trebuie să te dedici cu totul ei, să renunți la prieteni câteodată, la viața ta. Costul e foarte mare de vrei să faci ceva bine. De primit în schimb? Eu continui să-mi zic de public, faptul că e acolo lângă tine și te susține e mai mult decât ai nevoie. Dar sunt momente în care ți se face foame și te uiți la o sală goală care mai devreme urla pentru un bis. S-au stins luminile și-ai rămas singur. Te uiți în stânga și-n dreapta să cauti singurul lucru care te face să mergi mai departe… chitara, sau în cazul meu ar fi și saxofonul. Dar corzile-s rupte, și sax-ul e închiriat, și, rămâi din nou pe scenă singur, în întuneric întrebându-te “Hei, azi de unde mai iau niște bani pentru corzi? Că de mâncare, cine mai are nevoie?”