ovidiu cristian dinica

Piesa „Ultima oră” a cunoscut premiera națională în stagiunea 1946-1947. Este o piesă de factură satirică, scrisă cu ironie și sarcasm. Acțiunea se desfășoară pe două planuri concret constituite.

Vremurile se precipitau, era o continuă alergare, o viermuire ca o avalanșă a timpului ce tindea să se schimbe. Oamenii nu mai încăpeau în tiparele prestabilite ale veacului puternic

În biserici icoanele plâng, preoții slăvesc împărăția și pe preasfințitul vameș al timpurilor ca și când intersecții periculoase s-ar strânge în jurul grădinii. Fără liniste oamenii uită

În teritoriul infailibil al comediei, Tudor Mușatescu este prințul neîncoronat, demn urmaș al lui Caragiale. Portretizând situații și personaje, non conflictual, cu bunul simț artistic la purtător,

cu o singură zbatere vântul scufundă nemărginirea în ochii vânătorului, grăbit el taie secunda în veșnicie. ### uneori trec mâinile prin cer ating zeii, atunci îți uit

înfloresc crinii în moarte cu moartea spre viață să ajungă petalele lor precum raze rupte din soare lasă în urmă timp unui alt răsărit #### poetului tâmpla i s-a lipit de timp, prin

Deseori visa marea ca și cum s-ar fi aflat într-un acvariu, de unde putea să-și imagineze întinderile albastre. Trecea de la o scoică la alta, de la un val la altul înotând printre noi ce-l acceptam

Un rege bun mi-a spus ține cont de puterea cuvintelor cunoaște-le precum ai stăpâni o herghelie cu mânji și o să fii cuceritor, cu ele poți înfăptui epopei, neliniști se vor ridica la orizont să

# locurile pe care le fotografiez se adună în orbita leneșă a aparatului foto, de parcă s-ar agăța de timp să-și strige identitatea # după-amiezile în care

Nu ești pregătit niciodată să mori chiar dacă sentimentul persistă uneori cu anii și simți că-ți pierzi răbdarea căutând să înțelegi de unde pot veni pericolele. Ește suficient uneori să deschizi

Mița lui Olaru nu a avut copii, locuia retrasă la marginea satului, unde doar râul și pădurea îi erau vecini. În curtea sa mare intrau de toate, și păsări, și câini, și buruieni înalte în spatele

Cuvintele pot da greutate timpului. Am descoperit acceptarea adevărului ca pe o luptă continuă cu mine, cu societatea. Cu toleranță am putut tinde spre adevăr, însă nu am ajuns la adevărul suprem

între pat și singurul geam al camerei singurătatea își face de cap, monotonia încurajată de frigul din calorifer mă zdrobește pe nesimțite, primăvara întârziată cu muguri înghețați doboară

Noaptea își etala stelele ca pe trofee, iar luna își arunca săgețile în râul ce învecina drumul, ca și cum ar fi dorit să măsoare distanțele. Tușind, precum un bolnav ce suferă de plămâni, mașina

le privesc chipurile triste gândurile îi încarcă cu amarul nopților albe, între zgomotul roților de mașini și apăsătoarele explozii lumina umple ferestrele cu speranțe, alungă lungi umbre

din trenul oprit în câmpia inundată cu stele am coborât grăbit, pașii călătorilor au umplut cu zgomote peronul asemenea fulgerelor ce au brăzdat cerul petecit cu nori, între zidurile gării

mi-a spus într-o zi prietenul meu, critic, nu-i nevoie să scrii, nici măcar să mai visezi are cine să o facă pe o bandă rulantă cu un singur sens asemenea unei imense autostrăzi pe care circulă