ovidiu cristian dinica

am sufletul încărcat cu aisberguri ce smulg tăcerea orelor apăsate de teamă în ploaie întrerupt de aritmii ros de contrarii servesc nefiresc poeme care-mi vorbesc despre iarba veștedă a

doamne dacă un singur ochi poate vorbi atunci suma locurilor geometrice în care inimile se întâlnesc este numitorul iubirii cu unicul ochi deschis asemeni soarelui rănit de cuvinte ție

din stradă vin sunete ciudate, strigăte îndepărtate ca un țipăt bat în timpane, intră în tine, în propriul tău sânge, înoată odată cu fiecare moleculă întâlnită, ocupă

trăim înzăpeziți de rol gândim că astăzi totul este de furat și chiar istoria se confiscă ne mor păduri de îngeri nevinovate râurile se desprind din matcă să plece ireconciliabil când țara

calc pe urma cuvântului tău unesc continente de indiscreție pe calea răspunsului trist mă înconjoară verbul a fi în șansa minciunii descifrate în aval singur timpul ca un copil nedorit recită

scriu apăsat cu mâna pe suflet nu fac risipă de cuvinte toate cuvintele se îmbrățișează ele sunt vi culorile se regăsesc în tonuri pentru tonurile înalte folosesc culori calde

cuvintele pot lua forma pomilor a oamenilor iubindu-i în iubire se îmbracă ideea de nuc cu nucul și facerea cu facere se pot ordona într-o ordine a ordinii îmbrățișând emoția zborului din

În locul în care mor caii se adună ploile să acopere gândurile singurele care deplâng moartea zeilor, cei rămăși stăpânesc fântânile cu zborul lor un zeu cu o piatră

astă noapte elevul din mine trecuse la tablă într-un coșmar punctul, dreapta, sfera, dreptunghiul integrale, grafice, șiruri, mă asaltau cu voci distincte, mă amenințau cu examene, abstracte

in orașul cu stânci cerul se iveste din mare seara plouă cu pești

cu otrava surâsului tău timp fără margini sunt sclav neputinței stăpân amurgului somnul îl întind sunt artizanul metaforelor le leg de plânsul fântânilor cu brațele orizontului

s-a mai dus o primăvară oasele noastre se topesc sub lampadarul trupurilor fi pregătită să culegi din vitrina anotimpului ploios lacrimi te acoperă timpul în covorul de scoici

ca un fluture flămând voi pleca spre lumină în căutarea corăbiilor cu mateloți înnobilați de îngeri să ocupe insulele cucerite de ploi târzii în care semințele pline vor da chipul fraged al