ovidiu cristian dinica

cuibul meu de vis se află între și salcâmi și cireși la marginea dealului ce așteaptă ploaia în brațele copiilor nenăscuți al căror murmur odihnește lacrima fântânilor pe

lanuri de gânduri așteaptă în camera mea să împlinească în lumina verde zborul înalt al amiezii când din firide apar brațele toamnei să odihnească rodul în bucuria curată a inimii cu

privești înserarea în oglindă cu sârguința celei ucise în somn de pasărea fără zbor cu inima sa lângă urechea vântului așteptând nașterea în cuvânt a verilor fericite în care

O tragedie falsă joacă noaptea purecii din baltă în vise fiindu-ne oaspeți . Noi cu robia de gănd adunăm credințe cu greutatea silabelelor pe oase. Săpăm la rădăcina

stelele îmi pregătesc așternutul în iarba proaspătă în care fac rondul inimii tale trăgând barca mai aproape de sânul primăverii cu lupi și nuferi să îmbrac pădurea având luna mai înaltă

În mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai. Pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă, lângă el calul cu aripi atinge marginea

fata de aur va exista dacă mâinile noastre jucându-se o vor plămădi din nisip și mare ca într-o tragedie antică menită să zidească într-o nouă naștere cuvintele cu ivire de

fata soarelui risipește ploaia în pași adânc măsurați de stele în ochii săi este marea la marginea acesteia galaxiile de pe care vin corăbiile cu catarge sfâșiate prin care soarele ajunge în

interiorul cercului este asemenea căderii continue din care extragi rădăcina pătrată a timpului de la înălțimea variabilă a ploii spre marginea oglinzii in interiorul cercului copacii singuri se

în casa cu pereți verzi timpul are rădăcini care umplu conturul rotund al viselor pe care calcă strident bătrâna stăpânind rostul zilei printre balauri și saci de cartofi se

umbra cuvantului meu seamănă cu fuga unei nevăstuici care rătăcind pe balustrada norilor deschide uși in furtună lăsând zălog felul stângaci de a fi și de a privi stelele din

iubind avem două suflete unul de schimb ca o haină îndelung purtată altul pecete de nimb și strigăt de viață cu el înconjuram patima norilor să ne poarte de grije în strigătul

scriu vântului cuvinte de amor în singura formă pe care o cunosc a furtunii întorc aripi răvășind cerul în gând uit acolo unde se nasc griji ploaia să stingă durerea. lângă chemări

iubito ca o prințesă răsfățată ai atâta nerăbdare cuprinsă în holdele singurătății încât soarele întârzie cu un veac să apară apele tale întoarse la matcă deplâng fântânile

te voi bea cu înghițituri mici din colțul tău de inimă în care ți-ai lăsat lacrima ca semn al întoarcerii de la noapte la zi te regăsesc în pasărea rămasă în gând de ochiul ei

mă dăruiesc ție chip al luminii înscăunându-te peste dimineți de iubire când sapi adânci fântâni bând vinul roșu al vieții adus de vulturi pe aripi pline de verdele crud

ca un fluture flămând voi pleca spre lumină în căutarea corăbiilor cu mateloți înnobilați de îngeri să ocupe insulele cucerite de ploi târzii în care semințele pline vor da chipul fraged al

meticuloși și curați strângem în piept tot ce putem pierde: trudă depusă în fapte, cu sete împlinim gândul roditor din amintiri culese dintre maluri, în seri de odihnă și veri de

cuvintele pot lua forma pomilor a oamenilor iubindu-i în iubire se îmbracă ideea de nuc cu nucul și facerea cu facere se pot ordona într-o ordine a ordinii îmbrățișând emoția zborului din

în mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă lângă el

pereții galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peștilor pe care îi aleg să cuprindă în amurgul verde lacrima uitată a tăcerii din care să apără chipul tânăr al tatei așteptând ora